Pandemie de primăvară

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

  • – ‘Ți-ai dracu de chineji, cu covidu’ vostru cu tot! Ne-au transformat ăștia, vrem nu vrem, pe toți în niște călugări purtători de măști și mănuși. Parc-am fi cu toții Darth Vader sau cel puțin cu niște ninja tot semănăm majoritatea dintre noi. Iote-l și tu pe tătăițu’ ăla cum se chinuie cu masca aia pe față și cu mănușile alea ieșindu-i pe jumătate din degete…Mai că-ți vine să-i curmi chinul cu un șut în cur. Chiar așa – ‘ți-ai dracu și de boșorogi nehaliți. Nu vă mai satură Dumnezeu odată cu ieșirile voastre prin tot orașul. Bine v-au făcut ăștia cu ordonanțele lor. Stați dracului în case și nu mai încurcați lumea pe străzi. Și până la urmă io tot cred că-i o făcătură de-a americanilor și nu-i niciun virus, dar așa suntem noi proști cu toții. Și ia uitați-vă la nesimțiții ăștia din magazin cum își bat joc de noi! Mișcați-vă mai repede putorilor și mai deschideți o casă – nu vedeți că stă lumea la rând?

Mă întorc ușor către nenea ăsta volubil nevoie-mare aflat undeva în spatele meu la coada de la casă a supermarketului din cartierul nostru, curios mai mult ca oricând să aflu cum arată noul propovăitor al adevărului (sau cel puțin al unuia dintre multele adevăruri care circulă astăzi😁). Și – camuflat total într-un combinezon alb ca laptele – deslușesc cu greu bila de untură umană ce bălmăjește o ocară după alta oricui și care se adresează tuturor celor (in)dispuși să-l asculte. Vreau să fiu bine înțeles – nu sunt eu apărătorul băieților ăstora antrenori de lilieci și exportatori de kung-FLU – nu e treaba mea! Și nici nu sunt eu vreun avocat al seniorilor, al persoanelor vulnerabile de astăzi care – hai să recunoaștem cu toții – au totuși o experiență de viață cu mult mai bogată decât a majorității dintre noi și putem dealtfel oricând să învățăm câte vreun lucru nou de la ei. Am și eu, ca toată lumea – frustrările mele legate de un lucru sau de un altul, însă îmi dozez (cred eu) bine reacțiile, atât interior, cât mai ales – exterior. Mă calcă pe nervi însă insolența, tupeul ieftin și gratuit, aroganța prost mascată sau – și mai grav – nesimțit afișată și recunosc spășit că toate lucrurile astea reprezintă kriptonita mea, sau mai degrabă invers – toate astea reprezintă tocmai catalizatorul furiei mele, al pornirii superputerilor mele, și anume – al declanșării ironiei sau sarcasmului exprimate în felurile lor cele mai acide. Consider dealtfel că – numai bunul simț, o urmă de solidaritate și poate ceva curaj ne poate salva din oricare situație neplăcută ivită de-a lungul existențelor noastre. Așa că, vă închipuiți cu toții felul cum îl cântăream din priviri pe nenișorul ăsta mărunțel, rotofei, aflat între două vârste și care își manifesta din ce în ce mai aprins ura totală cu privire la toți și la toate. Teama face lucrul ăsta din oameni, iar teama e ca un flagel – se poate răspândi mai repede ca un virus. Și îmi amintesc rapid că numai o teamă și mai puternică învinge o altă frică. Apoi, aproape imediat – îmi vin în minte cuvintele unei cunoștințe efemere care mi-au rămas întipărite cu roșu în minte.

Cu ceva ani în urmă, pe vremea când fiică’mea mă privea ca pe propriul ei superman, aflat permanent la dispoziția ei, adică atunci când abia începea să rostească primele ei cuvinte, pierdeam cu folos vremea lenevind cu câțiva tătici prin cartierul în care locuiam pe vremea aceea. Era epoca pungilor cu semințe, a bericilor la peturi, a țigărilor fumate cu plăcere și a serilor de vară lungi în care ne făcea plăcere să ne povestim unul altuia aventurile din tinerețe, a faptelor de arme poate (majoritatea dintre noi efectuând stagiul militar dealtfel). Ei bine – tot povestindu-ne unul altuia povești mai mult sau mai puțin adevărate – observ cum unul dintre tăticii noi veniți în cartierul nostru și dornic de a se integra rapid printre noi, veteranii – se uită mai atent la unul dintre cei prezenți și exclamă zgomotos:

  • – Băi, nu se poate! Tu ești măh – puțică? Ăăăă – mă scuzați – adică domnule Cătălin, parcă așa vă numiți. Vă amintiți, domnule Cătălin – de tabăra făcută la Arbănași prin clasa a treia? Adică – eu eram în clasa a treia, iar dumneavoastră erați doar în clasa a doua. Da, da – ce vremuri…– exclamă pe un ton nostalgic nenea ăsta nou venit. Și acum urmează partea despre care vă vorbeam la început și care mi-a rămas bine întipărită în minte. Cuvintele, gesturile, contextul – totul au constituit un amalgam bine dozat care a făcut să ne facă seara aceea de neuitat multora dintre noi, cei prezenți pe-atunci:
  • – Vă amintiți cum m-a pedepsit zgripțuroaica aia de învățătoare a dumneavoastră? Cum o chema, Doamne? Parcă Pârvu…Da! Doamna Pârvu – mare vrăjitoare! M-a urecheat bine de tot atunci. Dar meritam din plin! Vă amintiți, domnule Cătălin? V-am bătut vreo 2 zile la rând de V-AȚI CĂCAT PE DUMNEAVOASTRĂ!

Și acum, revenind la oile noastre aflate cuminți la o distanță de vreun metru și jumătate fiecare una de cealaltă și așteptându-și rândul la casa de marcat a magazinului😂 – spuneți-mi voi, cei care mă cunoașteți cel mai bine – ce credeți că a făcut valorosul vostru amic? Ați ghicit probabil repede…Nesăbuit, poate ușor infatuat, însă veșnic cu un foc sub propriul c.u.r. – mă întorc către nenișorul sau oaia asta neagră și plină de venin și îi șuier următoarele vorbe, politicos și cu tonul cel mai calm din lume:

  • – Dacă mai scoateți un singur cuvânt până la ieșirea din magazin, vă voi aștepta afară ȘI VĂ VOI BATE DE VĂ VEȚI CĂCA PE DUMNEAVOASTRĂ!

Nu fac pe eroul, nu e cazul – sunt zilele astea o grămadă de eroi, zei sau titani prin preajma noastră. Însă s-a făcut deodată o liniște – da! – mormântală, iar casiera mi-a răspuns cu cel mai frumos zâmbet văzut vreodată. Zâmbetul ăla cu ochii – mai mult ghicit decât văzut, masca facială neputând ascunde micile încrețituri ale ochilor făcute atunci când cineva îți zâmbește cu adevărat. Îmi așez cu grijă cumpărăturile în sacoșe și mă îndrept fără grabă către mașina aflată în parcarea supermarketului. Oftez gândindu-mă că mă vor aștepta cel puțin încă vreo 2 zile pline până la următoarea ieșeală din casă, prilej de cimentat relațiile între nevastă’mea și între mine; între copii, nevastă și mine; între…Deja lăcrimez emoționat la gândul cum ne-a oferit nenorocita asta de pandemie prilejul să ne cunoaștem (și) mai bine între noi, moment când observ apelul Cicioaicei pe telefon. Îmi impun să răspund calm și să nu mă enervez chiar dacă sigur îmi va spune să mai iau câte ceva, lucruri probabil omise de a fi adăugate pe lista făcută și refăcută de vreo 3 ori dealtfel până atunci. Mă uit înainte de a răspunde la coada de vreo 20 de persoane aflată în afara magazinului și răspund abătut apelului:

  • – Nu mai răspundeai odată la telefon!? Mă întreb dacă tu chiar ești atent atunci când îți vorbesc sau dacă ești vreodată cu adevărat alături de mine…Vino urgent acasă! Deci nu pot să cred!! Potrivit ultimei ordonanțe militare trebuie să intru începând cu data de mâine într-o izolare autoimpusă la job de vreo 14 zile numai. E complicat și nu am timp acum să-ți dau detalii. Vino repede acasă pentru că trebuie să mă ajuți să-mi fac bagajele, plus că trebuie să îți mai fac o listă cu cumpărături neapărat necesar de făcut.

Nu știu de ce, dar sesizez în vocea nevestimii, în afara evidentei surescitări și nervozități cu privire la vestea primită – o urmă de ușurare, aproape de veselie aș îndrăzni să spun cu privire la următoarea etapă din viața noastră. Deodată – și mie mi se par un pic mai ușoare sacoșele din mâini și parcă abia acum observ cu adevărat că e primăvară afară sau că păsărelele cântă vesele prin copacii înfloriți. Sentimentul ăsta ușor euforic nu durează însă mult, fiind înlocuit de groaza care mi s-a strecurat rapid în suflet, fix în momentul când am realizat că voi rămâne singurul adversar al permanentului război dintre generații, puterile AxeiBianca și Rareș înclinând balanța victoriei amenințător odată cu părăsirea Aliaților (fie numai provizoriu) de către cel mai important exponent al său – Cicioaica.

Să ne citim cu bine!
Dacă ți-a plăcut – nu uita butonul de mai jos – un share e mare lucru
Please follow and like us:
error4
fb-share-icon20
Tweet 20
fb-share-icon20

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *