Martin Eden

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

• – Ce carte citești, Bianca? Sper că vei începe odată Moromeții, fie și numai pentru că e literatură obligatorie pentru bac. Eu aș prefera mai degrabă să încerci Anna Karenina sau ceva Dostoievschi – uite Crimă și Pedeapsă e musai să o citești. Și da – și mult lăudatul Shogun ți-l recomand cu căldură, e plin de culoare – sigur îți va plăcea...
• – Citesc Murakami și cu asta basta! – îmi taie brusc elanul educațional fii’mea cu tonul binecunoscut al adolescentului umil, plin de respectul cuvenit arătat unui părinte și cu dozajul potrivit de dragoste pe care nu am cum să nu îl simt în cuvintele ei😁.

Mă resemnez repede și mă reped să dau și io un search rapid, ca omu’ rușinat total de faptul că până la vârsta asta înaintată nu aflasem prea multe despre vestitul Haruki Murakami. Nelămurit total, chiar citesc La sud de graniță, la vest de soare. Și exact ca maică’mea acum vreo 3 decenii când tocmai aflase că citesc cartea semiinterzisă a lui Henry Miler – Tropicul Capricornului, mă apucă un val de jenă (pentru că nu găsesc alt cuvânt potrivit) și mă pregătesc să-i sugerez fiică’mii cum că Murakami nu ar fi potrivit de citit – nu pentru vârsta ei, cel puțin. Cum mama dracului – Doamne iartă-mă – să interzic eu cuiva, cu atât mai puțin propriului meu copil să citească ceva, orice? Cine mă cred eu? Ce fel de conștiință înaltă, de suflet elevat și pur ar trebui să fiu pentru a interzice (tocmai eu🤗) lucruri cuiva? Uit mereu că noi, oamenii avem un radar al nostru propriu care ne ajută să alegem lucrurile bune de cele rele și luăm întotdeauna numai ceea ce considerăm noi că ne trebuie. Și mie îmi place stilul hipnotic de a scrie al lui Murakami. Și da! – pot înțelege ușor modul subtil, de-a dreptul seducător prin care și-a făcut atâția admiratori.

Și mai sunt sigur de un lucru, și anume de faptul că nu există o vârstă anume pentru a citi o carte, fie ea cât de consistentă sau de grea ar fi aceasta, sau de plină de sensuri, ori de lucruri și sentimente – care poate nu sunt cunoscute încă de către unii dintre cititori (lucru ăsta datorat exclusiv numai unei lipse de experiență a acestora). Cred cu tărie că o carte citită la o vârstă fragedă ne va rămâne ca un sâmbure în suflet și cu timpul vom descoperi alte și alte sensuri odată cu trecerea la o altă etapă a vieții. Lucrul acesta poate fi posibil numai după dobândirea unor experiențe noi, cuceririi unor mari iubiri sau experimentării unor amare și inerente dezamăgiri ale propriilor noastre vieți – film de aventuri al propriului nostru destin (băi – hai că n-oi fi eu vreun Hagi sau Dobrin al cuvântului scris dar sigur driblez precum Ilie Dumitrescu😀). Și vă voi demonstra – cum altfel decât dându-vă exemplu pe mine însumi – că o carte, acțiunea sau personajele ei, te pot urmări o viață-ntreagă.

Recunosc – îmi este foarte greu să mai citesc astăzi – nu știu exact de ce anume, nu găsesc o explicație cu adevărat satisfăcătoare. Încep cărți și am senzația că le-am mai citit cândva. Poate e vina experienței, poate e modul vieții de a a-ți râde în nas. Însă recitesc cu drag, deconectându-mă total și încercând să retrăiesc aceleași senzații exact ca atunci când le-am citit pentru prima oară – câteva cărți apropiate sufletului meu. Recitesc cu nostalgie aventurile spumoase ale excentricului comisar de poliție – San-Antonio – aventuri mișto pictate în zeci și zeci de cărțișoare scrise de marele maestru al verbului acuzativ francez (bineînțeles, dacă o fi existând cumva verbul acuzativ în limba franceză😁) – e vorba, bineînțeles de nemuritorul bard al literaturii contemporane franceze – Frederic Dard. Și da! Recitesc cu o voluptate adolescentină Shogunul lui James Clavell sau mă emoționez până la lacrimi precum o mică domnișoară de fiecare dată când recitesc Mândrie și Prejudecată a magnificei Jane Austen – ultimele două reprezentând dealtfel micile mele mari plăceri vinovate!

Nu cred că împlinisem încă 14 ani când – plictisit și neavând altceva de citit – am ridicat de pe raftul umilei biblioteci a părinților mei o carte prăfuită al cărei autor îmi era bine cunoscut – Jack London. Citisem cu sufletul la gură aventurile vajnicului Colț Alb și am râs, suferit, chiar plâns alături de suferințele și de bucuriile curajosului patruped. Numele cărții, un pic cam groasă după standardele mele de atunci🤗 – se numea (și se numește în continuare😊) Martin Eden. Și astfel începe aventura melodramatică de o noapte a marelui erou al lui London, dar cu consecințe care au durat vreo 3 decenii, păstrându-și prospețimea și continuându-și până în prezentul nostru questul lui neobosit și luându-mă pe mine permanent însoțitor și admirator participativ al zbaterilor lui interioare. Nu îmi mai amintesc să mă mai fi cuprins vreodată o dorință atât de mare de a termina de citit o carte așa cum am avut în seara aceea. Și îmi amintesc și acum cântatul cocoșilor de pe la 5 dimineața când am ridicat ochii de pe coperta cărții și am realizat că lumina becului din camera mea e inutilă, lumina dimineții găsindu-și deja calea în camera mea. Poate ambiția aproape neomenească a lui Martin Eden de a reuși mi-a fost model și m-a făcut să nu mă las până nu voi termina de citit toată cartea. Nu vreau să vă reamintesc tocmai eu acum despre întâmplările eroului cărții lui London. Cine știe – poate v-am făcut curioși pe vreunul dintre voi, cei care nu ați citit-o încă și ați dori acum să o faceți. M-ar bucura! Și pot acum – de la înălțimea celor 43 de anișori ai mei😃 – să accept fără falsă modestie realitatea și să vă recunosc cu sinceritate că am citit volume ale unor autori cu o bogăție vizuală sensibil mai mare. Poate unii cu o expresivitate a cuvintelor care întrece cu mult story-ul relatat de parcă ar fi vorba de un foileton al lui London. Însă Martin Eden mi-a fost primul prieten-erou din vreo bibliotecă care mi-a mișcat suflețelul. Îmi amintesc cu precizie de pasaje întregi, cu toate că nu am reușit niciodată să recitesc marele roman – până la un punct autobiografic – al și mai marelui romancier american. Mulți ani după, am împrumutat cu o strângere de inimă cartea unui coleg de facultate și Martin Eden mi-a dispărut cu totul din bibliotecă. Veți râde – și cu toții avem o bibliotecă mai mult sau mai puțin voluminoasă prin casele noastre (pentru a nu mai pomeni de bibliotecile virtuale, însă inodore și neprăfuite ale internetului nesfârșit și atotputernic) – însă de fiecare dată când ochii îmi privesc biblioteca suspendată, undeva în subconștientul meu – știu și simt că mereu voi avea sentimentul că îmi va lipsi ceva, atâta timp cât Martin Eden nu-și va regăsi din nou locul lângă mine.

Așa că citiți orice vă place, în orice condiții – sufletul vostru va ști să aleagă bine! Aveți încredere în copiii voștri și încurajați-i să citească orice îi va încânta pe ei. Oferiți-le suportul vostru și oferiți-le deasemenea sugestii cu privire la o carte sau la alta. Poate nu vor lua în seamă acum sfatul vostru, dar sigur mâine își vor aminti de vorbele voastre. Și mai ales – aveți încredere voi în…voi!

P.S.: Presupun acum că ați aflat cu toții ce cadou primit cu prilejul zilei mele de naștere mi-ar face inima să zboare😉.

Să ne citim cu bine!

Dacă ți-a plăcut – nu uita butonul de mai jos – un share e mare lucru

Please follow and like us:

5

20

20

20