Acolo este țara mea!

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Exact în primăvara lui ’90, în plină efervescență adolescentină a umilului vostru trubadur cu laptop și în zorii copilăriei democrației noastre – ei bine, dragii mei – exact pe atunci o parte dintre bunicii mei (cea din partea mamei) ieșeau la pensie. Dacă încă nu știți, am să vă spun eu acum – cei 4 bunici ai mei proprietate personală și profund emoțională au fost cu toții oameni simpli, țărani verzi, cu frica lui Dumnezeu, imagine aproape identică a moromeților lui nea Marin Preda. Geografic, ce-i drept – nu-i strâmbPadina mea nu-i chiar atât de-aproape de Siliștea-Gumești natală a mărețului nostru prozator, însă parcă nu se putea găsi o altă comună mai bine potrivită pentru a fi căminul tuturor moromeților din întreaga Țară Românească.

Și acum aș vrea să vă întreb dacă reușiți voi să vă închipuiți ce-a putut face tătăițul meu preferat, sau mai bine spus cum a ținut el să marcheze o nouă etapă din viața lui și anume ieșitul la pensie? Cum altfel decât făcându-și comandă la un meșter din sat de una bucată cruce comună (împărțind cu mămăița locul pozelor și zâmbindu-ne de-a pururi parcă cu o umilă melancolie) pentru locul de veci bine trasat dealtfel de ceva vreme în unul dintre cimitirele comunei copilăriei mele. Închipuiți-vă acum un pic cum poate arăta un cimitir vechi de la țară? Reușiți? Hai să vă ajut olecuță și să vă fac atenți la nivelul bălăriilor care depășesc ușor un om călare. Am să vă spun și despre cărările șerpuitoare printre morminte, exact ca un labirint și nu mai late de-o palmă, suficient doar cât să încapă piciorul de om. Și exact pe urmele astea bătătorite, tataia împreună cu 2 vlăjgani din sat și cu mine căram ieșindu-ne ochii din cap de atâta efort tona de cruce până la locșorul bine știut al ultimei locuințe a bunicilor mei.

Dar de ce vă povestesc eu despre lucrurile astea care vi se pot părea probabil lugubre sau creepy cum ar spune partenerii noștri de peste mări și țări și care vă pot provoca grimase de dezaprobare? Pentru că, mai degrabă veți înțelege cu toții pregătirea asta aproape de-o viață întreagă a noastră cu privire la plecarea dincolo și – cel mult – veți zâmbi aprobator pentru că, nu-i asa? – suntem cu toții români și avem în adn-ul conștiinței noastre naționale atât râsul, cât și plânsul, două fețe ale aceleeași monede. Vrem, nu vrem – suntem copiii acelorași părinți și numai noi reușim să plângem în hohote uneori la nunți de parcă ne pierdem un copil (și nu câștigăm de fapt încă unul😄), așa cum tot noi râdem uneori în hohote într-o seară de priveghi, totul bine acoperit sub sutele de superstiții ale neamului nostru. Noi reprezentăm generația ai căror bunici umpleau cel mai bun șifonier din camera cea mai frumoasă a căsuței lor numai cu țoalele lor cele mai bune cu care să fie îmbrăcați atunci când vor pleca dincolo. Apoi urmează nesfârșitul șir de prosoape, ștergare, farfurii etc. – toate bine categorisite pentru a fi date de pomană. La sfârșit mămăița îi făcea instructajul maică’mii cui trebuie să-i dea prospop, în ce ordine, ce culoare, ca să nu mai amintesc despre popă, dascăl, ăla care duce crucea, stegarul etc. – Și să aveți grijă, mamă – parcă o aud pe Miruța vorbind cu maică’mea – să fii atentă cine vine la priveghi și mai ales ce spune. Și ai grijă cine vă intră în casă. Îi dai și lu’ amărâta aia de Fana lu’ Cioară că a dus-o rău cu bețivanu ăla de bărbate’su. Și dacă țățica Stanca nu va veni cu-o lumânare, să nu-i dai prosop. Și aveți grijă…

Revin abrupt în zilele noastre și țin să vă spun cum, nu cu mult timp în urmă, mă sună o bună prietenă din copilărie, femeie cu picioarele bine înfipte în pământ – invitându-ne pe noi, cei care putem să ne rupem o fracție din timpul ăsta parcă din ce în ce mai greu de obținut și să profităm împreună de faptul că va fi în orășelul nostru – delectându-ne împreună cu o cafea sau și mai bine cu un pahar de vorbă, prilej de plăcută revedere. Împrejurarea sau ocazia vizitei în orașul nostru – decesul ultimei ei bunicuțe! Noi, cei invitați – ajungem cu vreo 10 minute înainte de apariția amicei îndoliate. O sunăm și o întrebăm dacă dorește să îi comandăm ceva de mâncare, presupunând (corect dealtfel) că o fi femeia înfometată și obosită după tot calvarul logistic pe care îl presupune o înmormântare – cu atât mai mult, una de la țară.

Voi, mă știți! Cum a venit amica noastră, cum m-am repezit și am luat-o în brațe, încercând astfel să-i transmit toată căldura, compasiunea și înțelegerea noastră. Închei îmbrățișarea cum nu se putea mai tâmpit posibil cu creștinescul Dumnezeu s-o ierte! și cu zâmbetul meu idiot pe față, reușind să o fac să izbucnească într-un râs în hohote, temându-mă chiar să nu se înece. Și știți voi ce ne spune apoi, cu lacrimi în ochi? Că abia așteaptă să treacă o perioadă și să plângă în hohote pentru pierderea bunicuței…Ne-a spus apoi că se bucură nespus de ocazia de a fi cu noi, chiar dacă e prilejuită de un eveniment neplăcut. Și știți ceva? Cine ar putea să o înțeleagă mai bine decât noi? Câți dintre noi nu ne bucurăm de o revedere cu rude sau cu prieteni cu care nu ne-am revăzut probabil de mult timp – fie chiar și în condițiile mai puțin plăcute ale unei înmormântări? Nu vreau să duc în derizoriu sau să minimalizez durerea prilejuită familiei cu privire la despărțirea de cel plecat dintre noi. Eu vorbesc despre situațiile în care momentul în care cei plecați la cele veșnice a fost până la urmă doar o ușurare atât pentru ei, cât și pentru familiile lor, ai căror membri șușoteau între ei până la momentul decesului – mai bine l-ar ierta Dumnezeu mai repede.

Și dacă tot suntem noi unici în lumea asta mare, cu toate obiceiurile noastre care pot părea ciudate pentru ceilalți, nu-i mai bine să ne mândrim tocmai pentru felul nostru special de a fi, de a trăi, de a ne bucura sau chiar de a ne plânge morții? Până la urmă suntem singurul popor din lume cu câte-un cimitir mai mult sau mai puțin vesel în fiecare colțișor al țărișoarei noastre, unde groparii sapă mormintele cu sticlele de băutură pe buza gropii, țigările ținându-și-le bine înfipte în vreun colț al gurii și neapărat întotdeauna fiind însoțiți de nelipsitul radiocasetofon prăfuit care pute țipând numai a manele de dor şi jale…

Să ne citim cu bine!
Dacă ți-a plăcut – nu uita butonul de mai jos – un share e mare lucru
Please follow and like us:
error4
fb-share-icon20
Tweet 20
fb-share-icon20

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *