Costelwushu

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

– Ooooo..salut, Sorine! Ce mai faci? Ce mai face băieții de la bloc? Știi că-s mai mare ca tine cu 5 ani? Și ca Doru cu doar o lună, decât Sandokan cu 3, iar decât Auraș tot cu 3…
– Costele, mă grăbesc – îi arunc grăbit micului mare personaj colorat și la propriu și la figurat aflat în fața mea. Nu de alta, însă nu cred să fi trecut mai mult de vreo 3 zile din momentul ultimei revederi absolut întâmplătoare😊 cu originalul artist aflat acum în fața mea (și astfel și înaintea ochișorilor voștri frumoși😍).
– Dă și tu o bere pentru sufletul lu’ nea Gigel, că mare om a mai fost! – îmi spune înmuindu-mi genunchii (pentru a `nșpea mia oară) și făcându-mă să duc mâna la portofelul aflat la buzunarul din spate al pantalonilor.

Eroul nostru de astăzi este nimeni altul decât Costel sau Costeluș – așa cum tot colțul insularilor din cartierul nostru îl cunoaște. Pripas, copil de rumâni necăjiți (cum îi place să se prezinte) a fost abandonat în maternitate și adoptat de către țiganii noștri aflați în curtea aflată aproape lipită de blocurile noastre. De la el am învățat primele și singurele cuvinte țigănești pe care le știu, cu el începeam împreună nesfârșitele noastre ore de joacă și tot cu el le și încheiam. Era întotdeauna primul aflat în fața blocului nostru și începea să strige pe la vreunul dintre noi de jos, efectiv trezind un întreg cartier și reușind performanța să unească într-un cor lugubru toți câinii aflați pe o rază de un kilometru, lătrând cu toții a pustiu ori de câte ori îi auzeau vocea tărăgănată, aproape cântând cuvintele: Dooooruuuuuu!! sau Tăticuuu’ lu’ Adiiii – îl lăsați p-afară? Și parcă nimeni nu se supăra pe vremea aceea pentru urletele lui smintite, doar nea Emil de la parter – om cu o experiență de viață covârșitoare😉 și care și-a petrecut mai mult din jumătate din existență la facoltate pentru cam jumătate din faptele înscrise în Codul Penal și care dealtfel ne-a marcat (nu aș spune chiar în bine) copilăria multora dintre noi – spuneam, doar nea Emil îi mai trăgea câte o înjurătură cu sete, alungându-l apoi efectiv numai atunci când arunca cu vreun pietroi după el. Pffff…ce vremuri, ce oameni, câtă lumină, câtă zăpadă cădea din cer – bunule Dumnezeule și câtă culoare învăluia fiecare colțișor al cartierului nostru…

Cu doar câțiva ani buni în urmă – cuprins subit de un mare dor față de marele meu amic Auraș, zis și Piele sau Săgeată, chiar Petrol, dar mai ales cotropit de o sete năprasnică – hotărăsc să dau curs invitației inegalabilului – unde altundeva? – dacă nu la deja faimoasa noastră cârciumă de cartier. Tocmai venisem din concediu și terminasem de dat jos toate bagajele din mașină, moment când am auzit telefonul sunând. Răspund iute, iar drăgălașul începe să vorbească rapid și bolovănos aproape fără să salute, așa cum îi este obiceiul:

– Știu că acum ai venit de la mare, dar te aștept urgent la birou!(denumirea semiclandestină a cârciumioarei noastre😊).

Închide apoi brusc lăsându-mă aproape fără replică și încă cu telefonul agățat la ureche. Spun aproape pentru că, mai mult simțind decât observând cu coada ochiului privirea curioasă și intensă a Cicioaicei, care-mi ardea ceafa precum niște lasere – aleg să continui singur mai departe conversația rugându-mă să nu-mi sune tocmai atunci telefonul:

– ‘ai nu mai spune! Chiar așa s-a întâmplat!? Dar fractu’ e bine, nu? Înțeleg, Auraș! Îmi pare rău, dar mă tem că nu pot tocmai acum. Abia am sosit din conce…Da! Sigur, voi încerca! Hai, salut!

Mă întorc apoi cu cea mai nevinovată expresie pe față (de care am fost în stare să produc în momentul acela scurt😇) către vrăjitoarea de nevastă’mea și continui imperturbabil să despachetez lucrurile din geamantan ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit având totuși o privire rătăcită.

– Ai de gând să-mi spui și mie ce a pățit amicu’ Auraș sau te lași rugat? De fapt – nu-mi spune, lasă-mă sa ghicesc…Ia să vedem: data trecută a trebuit să îl ajuți să mute mobila, altădată a fost vorba despre blocajul lui inspirațional. Acum ce mai este? A pățit ceva fratele lui, Florin? Vreo dezamăgire amoroasă sau e vorba – Doamne ferește! – de vreun accident legat de traficul aglomerat de pe internet? Mai bine ia lista asta și – după ce faci cumpărăturile de la piață – poți să îți revezi amicul cât timp vrei…

Plec cu pași mari, ieșind pe ușă ca vântul și ca gândul, de teamă să nu se răzgândească cumva clarvăzătoarea de gradul III – Cicioaica.

La birou – era ceva mai aglomerat ca deobicei, iar lumea vorbea agitată, inclusiv pretenașul Auraș salutându-mă absent și făcându-mi un semn nervos să iau loc la masă. Aflu rapid motivul surescitării tuturor – țigănuşul copilăriei noastre, omul cu o mie de pălării colorate, micul mare Costeluș a murit! Cum? Tragicomic, exact ca toată existența lui – lângă un tomberon de gunoi. Se pare că a fost bruscat de niște golănei și nu a mai supraviețuit nopții. Vă jur vouă, tuturor celor care vă faceți timp să-mi citiți sâmbătă de sâmbătă capodoperele – viitoare lecturi de studiu obligatoriu pentru bacul din anul 2050😂; prin urmare, vă jur! că am fost cuprins de o tristețe asemănătoare celei care ne inundă suflețelele atunci când ne pierdem un membru de familie.

– L-am văzut cu ochii mei cum îl duceau la morgă, iar frate’miu m-a sunat acum o juma’ de oră să-mi spună că l-au depus la capelă!

Aud cuvintele astea spuse de către cineva, de parcă ar fi fost undeva departe şi nu aflat în birtul nostru – ca și cum aș fi avut urechile înfundate și – parcă anesteziat, neputând încă procesa cum trebuie informația primită. Auraș mă bate pe umăr şi – simțindu-mi tristețea – îmi spune:

– Parcă-l și văd cum intră pe ușă cu ochelarii lui de soare din anii ’70 și cu pălăria aia de dame colorată informându-mă rapid cu câți ani și câte luni e mai mare decât mine și amintindu-mi de toată generația noastră. Nu scăpam de el până nu-i dădeam de-o bere, ceva – dar ce-i al lui, e al lui – avea o memorie de elefant! ‘Mnezeu să-l ierte! – continuă grațiosul și varsă teatral din halba cu bere pe cimentul din curtea biroului.

Cuprins de un puseu emoțional fac ce face rumânul nostru în ultimul timp când află o veste, fie ea bună sau rea – o varsă mai departe generos tuturor și de-a dreptul pe FaceBook – portalul nostru de relaționare cu…infinitul! Cei care-mi sunt prieteni (și) pe FB își amintesc probabil postarea mea semilacrimogenă care anunța cu regret pierderea mărețului nostru prieten din copilărie. Să fi văzut atunci like-uri de consolare (pentru că emoticonul cu plânset nu exista încă și numai după postarea mea și tocmai datorită ei i-a fost propus lui Zuchenberg😀), să tot citești râuri de comentarii pline de adâncă prețuire cu privire la răposatul. Am primit chiar un comentariu plin de substanță inclusiv de la fratili Auraș aflat departe – tocmai de cealaltă parte a mesei😀, amintindu-ne astfel tuturor cum răspundea Costeluș tuturor celor care îl întrebau dacă știe să citească – și anume arătând cu mâna semnul binecunoscut așa și așa😃. Ce mai încolo și încoace – lumea își exprima cum putea mai bine sentimentele de regret cu privire la soarta nedreaptă pe care a avut-o Costeluș. Îmi amintesc cu acuratețe chiar și de marele cavaler de Malta – Aladin – sau Adi de la șapte aşa cum îl ştim cu toții – care mi-a cerut detalii atunci cu privire la soarta lui Costel. Oameni cu care nu mai vorbisem de ani de zile simțeau nevoia să afle mai multe. La un moment dat îmi amintesc chiar cum i-am spus emoționat lui Auraș cum Costeluș sigur ar fi fost mândru să știe că e subiectul atâtor avalanşe de simpatie. Tocmai când dădeam pe gât – cred a treia halbă cu bere, cinstind cum se cuvine memoria magistralului nostru amic, aud câteva urlete care-mi îngheață sângele-n vine. Mă întorc să văd sursa sau și mai bine, cauza țipetelor și încremenesc cu halba în mână, înghițind pe partea cealaltă a gâtlejului berea din gură, înecându-mă astfel și începând să tușesc aproape scuipându-mi plămânii afară din piept. În fața porții de acces a curții interioare a cârciumii se afla drept ca o lumânare pe colivă și cu capul bandajat de parcă era o mumie pe jumătate îmbălsămată dar cu pălăria multicoloră nelipsită în vârful capului, ați ghicit! – chiar el – don Costelinho – mortul viu, adevăratul cunoscător al tuturor schemelor de cunfu (cu tot cu țipetele de rigoare😁) marca Brusli sau Sora13 și îndrăgitul cântăreț de evergreenuri bollywoodiene care făceau furori cu vreo 4 decenii în urmă, în filme precum O floare și doi grădinari sau Lanțul Amintirilor. El – primul jmecher ce mergea încălțat cu o pereche de cizme de cauciuc (știți cu toții de care tip – genul șantier agricol😄) spărgând semințe dintr-o paleașcă de floarea-soarelui și încercând să-l imite cât mai fidel pe Mărgelatu‘; el – care a ținut 14 neveste (și a supraviețuit fiecăreia dintre ele😁), așa cum mândru ne spunea de fiecare dată – apare în toată splendoarea lui și – luându-l pe Auraș în colimator (probabil pentru că era situat pe partea lui dreaptă, unde avea și singurul ochi întreg sau funcționabil😃) – începe să aibă o tentativă de dialog:

– Nu dai şi tu o bere, Auraş? Sunt mai mare ca tine cu 3 ani și 20 de zile, iar taică’tu – nea Stelică, Dumnezeu să-l ierte – mare om mai era…cred că mă depășea cu un cap. Şi tu știi că io port mereu pantofi cu tocuri înalte şi pălărie de cauboi…Şi ce vă holbați aşa la mine? N-ați mai văzut hactor american? Mi-au cerut unii aseară niște ortografe de m-au băgat nițel la somn. M-am trezit la spital – da’ am fugit repede – ştiți că mă feresc de injecții ca dracu’ de tămâie.