Dacii și romanii

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Dacă ați început să aveți dubii cu privire la moștenirea genetică a poporului nostru și începeți să ezitați dând crezare tot felului de teorii sau conspirații cu privire la momentul formării sau – de ce nu?, al apartenenței creuzetului/alambic unde s-a fiert ciorba noastră românească – voi încerca eu mai jos să vă alung orice dubiu, demonstrându-vă așa cum mă pricep mai bine – imbatabila mărturie că suntem cu adevărat urmașii dacilor și ai romanilor, două fețe ale aceleași monede. Așa că, nu strâmbați din nas și începeți acum să mă priviți lung sau să-mi reproșați cumva că iarăși voi pomeni despre morți sau în cazul de față despre înmormântări. Asemănătoare până la un punct cu nunțile, înmormântările de pe la noi fac parte din ADN-ul neamului nostru.

Sunt convins de faptul că cei mai mulți dintre cei care citiți rândurile astea faceți parte ca și mine din generația strălucitoare a copiilor anilor ’80 sau chiar a celor de la începutul anilor ’90. Noi suntem cei despre care cu speranțe se spunea că în anul 2000 nu vom mai fi copii – ci oameni de nădejde ai țării, piloți de frunte ai navelor interplanetare și constructori/arhitecți de însemnată precizie a valorilor socialiste (mai întâi) și apoi a democrației cu ștaif de mai târziu, democrație perfect originală cu care am reușit (zic eu) să le dăm peste bot vest-europenilor de multe ori (sâc☺).

Dar să revin la subiectul, la ținta propusă de subsemnatul pentru a vă descreți un pic frunțile și de data aceasta. Cum? Simplu – reamintindu-vă lucrurile cu adevărat esențiale ale vieții, vouă – tuturor celor care ați avut șansa de a avea o țară, cu niște bunici așa cum numai recitind Moromeții Majestății Sale Marin Preda vă mai puteți face o imagine că au existat cândva. Doamne – și câtă fericire simțeam în suflețelele noastre când ai noștri ne lăsau la țară în aproape toate vacanțele. Timpul curgea parcă cu mult mai multă lene, de parcă nu se grăbea nicăieri și priveam încă de pe-atunci parcă cu o ușoară nostalgie fumul cum ieșea pe hornul casei bunicilor noștri – cumva pătrunși de certitudinea că niciodată nu vom mai fi atât de fericiți așa cum eram în momentele acelea. Și câtă dreptate aveam!

La țară – învățătorul, profesorul de școală era salutat cu respect de către oameni dar în același timp privit cu o ușoară umbră de compasiune, de milă superioară chiar – care ascundea cu greu mândria țăranului stăpân pe munca lui, a celui pentru care lucrul pământului ținea lumea asta întreagă în picioare și făcea chiar întregul pământ să se rotească în jurul soarelui. Și așa se și întâmpla! La țară – preotul satului – părintele duhovnicesc – era numit astfel numai când era prin preajma noastră. În restul timpului ascultam pe jumătate neînțelegând și cu gurile larg căscate toate glumele făcute de bunicii noștri care aveau drept țintă mai mereu pochii de țară – parcă înadins zugrăviți astfel încât însumau toate marile calități ale prietenilor lui Harap-AlbSetilă, Flămânzilă, Gerilă sau Păsări-Lăți-Lungilă. Urmăream apoi întotdeauna cu o mare satisfacție zâmbetul aprobator al bunicilor noștri atunci când ne auzeau jucându-ne – dincolo de gardurile curților, prin praful gros de o jumătate de metru al ulițelor noastre – și urlând de-a dreptul din toți plămânii înadins și mai tare: La popa-n poartă/E-o pisică moartă/Cine-o râde și-o glumi/S-o mănânce coaptă/Cu mărar, cu pătrunjel/Cu untură de cățel…

Cu toate acestea, nu am mai văzut niciodată în altă parte și nu cred că voi mai fi martor vreodată la felul în care Mamaia și Tataia așteptau întotdeauna cuminți și cu acea înfrigurare aproape mistică, specifică țăranului român cu frica lui Dumnezeu – venirea preotului la oricare dintre marile noastre sărbători creştine, cum ar fi cea de Crăciun, Paște sau de Bobotează, de parcă intrarea preotului în casele lor era o dovadă de necombătut că harul bunului Dumnezeu a coborât cu adevărat în sufletele și în cuibușorul lor. Și – la fel de adevărat este că nu am cum să uit felul cum fiecare lucrușor din casa veche a bunicilor noștri strălucea de curățenie, iar covrigii, merele și sticla cu vin erau bine așezate lângă un ștergar curat așteptând cuminți poate vrea părintele să mănânce ceva – i-o fi foame, doar a umblat prin tot satul. Și mai știu cu siguranță că așa era așteptat în fiecare casă prin care trecea intrând grăbit, urmat îndeaprope de dascăl și murmurând doar din colțul gurii o scuză cu privire la bocancii plini cu noroi care parcă făceau cărare în fiecare cameră în care intra purtătorul sfintei cruci. Ne binecuvânta pe toți, mămăița se repezea să-i pupe mâna, iar tătăițul săruta smerit crucea ținută în mână de preot, în timp ce eu priveam cu ochii larg deschiși uriașul buchet de busuioc bine îmbibat în aghiasmă cu care mă împroșca zdravăn în creștet ca să ai minte, voinicule!

Și sigur vă amintiți cu toții zgomotul făcut de clopotele trase la biserică într-o oarecare zi și care îi făceau pe bunicii noștri să tresare și să se întrebe Cine-o fi murit oare? Ori nea Marin a lu’ Ciuchitu’, ori Leana morarului. – A murit baba Rada lu’ Ion Zbârlitu– trăgea să moară de vreo 2 stămâni, săraca – țață Niră! – o informează pe bunică-mea grăbită nevoie-mare tușa Auricarăspândacul și – în același timp – și zvonacul colțului nostru de case, cel al Trăsnarilor, locul în care eu am reușit să învăț prima limbă străină – valaha de câmpie😀, unde spre exemplu piatră = chiatră, picioare = chicioare, săptămâni = ‘stămâni, iar substantivul propriu Nira reprezintă de fapt frumosul nume al mămăiței mele – Mira😁.

Și apoi cum putem oare uita munții de flori cu care răposatul era înconjurat, aproape acoperit total – de parcă abundența florilor de câmpie proaspăt culese de pe marginea ulițelor mândrei noastre comune din mijlocul Bărăganului, Padina – aveau cumva darul să înlocuiască procesul de îmbălsămare. Și sigur ne reamintim urletele de durere ale celor apropiați, de multe ori exagerate în mod voit pentru că altfel: ai văzut, țățică? nu i-a curs o lacrimă lu’ nepoasa – halal – mai mare rușinea! Toate astea pentru că, nu-i așa? – taman😄 strămoșii noștri romani au inventat bocitoarele. Și dacă de la ROMANI am moștenit măiestria de a boci, de a plânge în hohote pe cel plecat dintre noi, de la DACI ne-au rămas nopțile de priveghi unde se spune că e bine să spui glume și să râzi, precum o făceau dacii când sufletele celor apropiați se duceau la Zamolxe – sărbătorind astfel plecarea către pacea veșnică a celui răposat. Noi am rafinat acest obicei, lumea având la discreție băuturică în nopțile de veghe de la căpătâiul mortului, lucrurile degenerând câteodată. Ne amintim fiecare dintre noi de ruda aceea ceva mai îndepărtată și bine afumată, care venea clătinându-se de ți-era mai mare teama că va cădea peste coșciugul străunchiului proaspăt decedat și care începea apoi să plângă cu vorbe la capul mortului până începeau să urle câinii a pustiu. Se întoarcea apoi către prima rudă apropiată care-i ieşea în cale și spunea dărâmat de tristețe: Ginele, nu l-am mai văzut pe tactu’mare de vreo 5 ani. Acum că a murit, nu faci și tu cinste? Ăăăăă, vreau să spun – Dumnezeu să-l ierte! Dă și tu o țuică pentru sufletul mortului, dar neapărat să fie din aia bună de prune grase aflată în beci. Știu că moșu’ o ținea la păstrat de vreo douăj’ de ani. Mamă, câtă ceartă am mai tras cu boșorogu’ ăsta scârțar, mare zgărcit – Dumnezeu să-l ierte pentru asta! Uite – ăsta e și motivul pentru care n-am mai vorbit cu el…

Revin abrupt, folosindu-mă numaidecât de cea mai eficientă mașină a timpului inventată de către om – mintea proprie – și vă aduc brusc în zilele noastre, unde lucrurile stau cu totul altfel în prezent la astfel de evenimente, însă parcă totuși pe undeva similar ca şi în urmă cu vreo 30-40 de ani.

Fac parte din generația cheii legate de gât, a vecinilor de bloc pe care îi știam de când lumea. Un astfel de vecin a murit recent în cartierul nostru. Voi, mă știți! Sentimental, până la confuzia acestei abilități – sau defect (funcție de context😊) – cu prostia, fac o scurtă ședință cu mine însumi și hotărăsc să fiu prezent la căpătâiul octogenarului meu vecin decedat luându-mi astfel parcă la revedere de la încă un pilon al copilăriei mele, de această dată – urbane. Omul se afla depus la capela bisericii noastre de cartier și mulți vecini apropiați de vârsta defunctului, dar nu numai – își luau rămas bun pios aprinzând câte o lumânare. Spun tuturor creștinescul Dumnezeu să-l ierte! și intru cumva stânjenit de faptul că eram cam singurul exponent al generației mele printre atâția oameni cu mult mai multă experiență de viață ca și mine.

Stânjeneala mea crește exponențial când observ silueta mamei mele țâșnind de pe un scaun și îndreptându-se glonț către mine: Mă bucur că ai venit, mamă! Dumnezeu să-l ierte pe nea Florică! Uite, măi mamă – cu cine m-am întâlnit (continuă maică’mea aproape fără să respire) – o știi pe tanti Adriana – i-a murit soțul și este depus lângă vecinu’. Întradevăr, în mijlocul capelei stăteau două sicrie, iar privirea îmi aluneca iute de la unul la altul, aproape neștiind ce să fac. Mă întorc rapid numai pentru a da nas în nas cu două doamne potrivit de îmbrăcate pentru gerul de afară și le întâlnesc inevitabil cele două perechi de ochi care mă priveau – una cu durere în ochi, cealaltă cu ceva curiozitate. Realizez imediat că durerea trebuie să aparțină doamnei Adriana, iar curiozitatea probabil vreunei fiice sau nurori ale acesteia. Degeaba îmi storc creierașii – nu-mi dau seama deloc despre cine vorbește Dida și mă chinui în zadar să descifrez cine anume se află în fața mea. Și ce credeți voi că fac în momentul acela de maximă stânjeneală, de paroxism al absurdului? Ați ghicit! – o iau în brațe și o strâng la piept pe tanti Adriana cuprins de o emoție sinceră și greu de stăpânit cu privire la durerea femeii. Fiicei/nurorii prezente i s-au aburit instantaneu ochelarii, probabil curiozitatea cu privire la cine naiba o mai fi și individul ăsta ce-i îmbrățișează îndurerata mamă, atingând cele mai înalte cote. Spun condoleanțe! ambelor femei și ies afară mergând cu spatele gata-gata să mă împiedic de pragul ușii capelei, urmat îndeaproape de mama. La întrebarea mea aproape mută cu privire la cine mai exact erau cele două doamne și – mai ales – pe cine am consolat îmbrățișând, îmi răspunde cu un ton tăios și plin de reproș: Nu o mai știi pe doamna Adriana de la chioșcul de ziare!? Nu îți amintești cum îmi dădeai mie bani să-ți iau cărțile de la Adevărul în fiecare joi? Bine – îi dădeai și ei un ciubuc pentru că erau atât de căutate, dar uite ce bibliotecă frumoasă le-ai făcut copiilor!

Rămân cu gura căscată și – perplex – murmur scuze cu privire la faptul că uitasem complet de existența doamnei Adriana de la chioșcul de ziare, de la care – cu ajutorul maică’mii bineînțeles – cu numai vreo 13 ani (!) în urmă cumpăram volum după volum săptămânal, fiind cuprins de febra achiziționării colecției 100 de cărți pe care trebuie să le ai în bibliotecă – încercând să neg cu vehemență importanța tot mai covârșitoare a internetului, a pdf-urilor, a e-book-urilor. Mă îndepărtez aproape zâmbind unui gând ascuns și îi mulțumesc Domnului pentru felul cum suntem noi oamenii construiți, rugându-L fierbinte să-mi țină mămica sănătoasă și exact cu inocența asta fermecătoare a suflețelului nealterată, moștenire genetică de la bunicii mei.

Sper măcar să vă fi smuls o umbră de zâmbet și/sau să fi reușit imensa performanță să rămâneți – pentru o secundă măcar – suspendați în timp și prizonieri ai propriilor voastre amintiri. Eu, umilul vostru gospodar cu laptop fierbinte, aplecat mai degrabă către cele lumești dar chinuit de păcatele astea uneori atât de dulci și parcă de neocolit câteodată – îndemn apoi cu jumătate de gură pe fiecare dintre voi ca – mai degrabă să faceți ce spune popa, nu ce face popa, pentru că, nu-i așa? – nu se poate și cu sula-n fund, și cu sufletu-n rai! Sau se poate😄!?

Să ne citim cu bine!
Dacă ți-a plăcut – nu uita butonul de mai jos – un SHARE e mare lucru
Please follow and like us:
error4
fb-share-icon20
Tweet 20
fb-share-icon20

2 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *