Cel mai frumos lucru

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Încerc să vă scriu azi, într-o zi de luni și cu un soare atât de frumos care parcă te face să te gândești că ar fi păcat să nu mai dai încă o șansă lumii ăsteia complicate, soare care parcă te îndeamnă complice spunându-ți că acum e cel mai potrivit moment pentru a-I mai cere un pic de răgaz bunului Dumnezeu astfel încât să te mai poți bucura o vreme de VIAȚA asta atât de frumoasă, în ciuda atâtor și atâtor rele în desfășurare pe pământul nostru. Articolul va fi publicat sâmbătă, atunci când noi toți vom fi probabil cuprinși de moleșeala de weekend și nu vom vrea altceva decât să fim un pic deconectați de la toate știrile astea parcă din ce în ce mai negre, mai înspăimântătoare…

…și totuși câți dintre noi se mai gândesc acum la Cristina Țopescu, de fapt la moartea ei cumplit de singură? Nu! Nu va fi încă un articol/postare cum vor fi probabil cele care vor curge în avalanşă şi care vor fi de cele mai multe ori lamentabile, pline de un patetism aiuritor și deseori ridicole – trebuie să recunoaștem – cu privire la cumplitul destin al Cristinei și care dealtfel nu vor face cinste deloc memoriei celei plecate mult prea devreme dintre noi la cele veșnice, ba dimpotrivă aș spune. Voi încerca în schimb să scriu despre lucrul pe care îl știm cu toții, îl simțim cu fiecare fibră a corpușorului nostru, dar care ne e foarte greu să îl acceptăm totuși: în final vom muri singuri!

Nu vă grăbiți să-mi dați dreptate – până la urmă fiecare dintre noi e liber să creadă/simtă cum și ce vrea dar cu siguranță nu v-aș sfătui în niciun caz să mă contraziceți fără să-mi citiți cuvintele mai întâi de toate. Cred cu tărie că numai puterea de autosugestie, capacitatea de a ne minți pe noi înșine ne desparte în cele două categorii: cei care sunt convinși că vor fi înconjurați de prieteni și familie până la ultima suflare și cei care cred că vor spune adio vieții singuri, trecând bariera acestei dimensiuni martori fiindu-le numai bunul Dumnezeu.

Și am să încerc să explic un pic raționamentul meu, probabil rece dar sper eu – obiectiv. E adevărat că cea mai mare bucurie ne-o face familia, prietenii și ne-am dori să ne fie aproape cât mai mult timp, poate chiar până la sfârșitul zilelor noastre. Dar eu nu vorbesc aici despre o mulțumire sufletească cu privire la faptul că cei dragi îți sunt alături și te iubesc, eu subliniez faptul că în fața morții vei fi numai tu cu EA. Și așa e și normal să se întâmple. Voi aduce în susținerea celor spuse de mine două argumente total personale care nu fac decât să sublinieze cele afirmate de mine mai sus.

Înainte de a muri, socrul meu – simțindu-și aproape sfârșitul – și nedorind să fie martor nimeni la zbaterile sufletului său – aproape a alungat cu un gest prezența cumnatei mele aflată atunci lângă el, presimțindu-și parcă sfârșitul implacabil. Un al doilea moment absolut bulversant l-am trăit chiar eu la vreo jumătate de an după plecarea socrului meu, atunci când tata ne-a părăsit și el. După o scurtă dar intensă suferință, tata a plecat liniștit să ciocnească un pahar cu vin împreună cu tata socru și să-i spună probabil că suntem cu toții bine, însă nu a plecat până nu am venit să-l văd tot exact într-o zi de luni ca și acum când vă scriu rândurile astea. Îmi făcusem un obicei ca, după terminarea serviciului să trec pe la ai mei și să văd cum se mai simte tata, să vorbesc cât pot de mult cu el, să petrec alături de el timp prețios pe care știam că nu îl voi mai putea recupera vreodată. Nu fusesem în weekendul acela la ai mei dar parcă simțeam că trebuie să-l văd. Dealtfel niciodată tata nu mi-a reproșat vreodată că trec prea rar pe la ei. Nici acum când era foarte bolnav…Se bucura de fiecare dată când mă vedea dar nu îmi reproșa niciodată în vreun fel lipsa. Mă făcea doar uneori atent să am grijă de felul cum se simte mama – doar știi cum sunt femeile, așa, mai sensibile…dă și tu un telefon mai des și vino ori de câte ori poți acasă – se va bucura nespus. Simțeam cu toată ființa că nu numai mama mă așteaptă acasă, dar ne prefăceam amândoi – precum doi bărbați bine înfipți ce ne aflam – că suntem tari ca o stâncă. Ei bine – tocmai în ziua aceea de luni tata i-a spus mamei să mă sune că ar vrea să mă vadă. Am intrat cu zâmbetul pe buze în casă și cu inima cât o moleculă de praf. Tata m-a privit lung, mi-a zâmbit, m-a întrebat ce face Bia și Cici și apoi mi-a spus să am grijă de mama. Mi-a făcut semn să plec și a întors capul către geam. Am ieșit din cameră de parcă pluteam, iar după un sfert de oră tata a plecat

Nu mi-am propus cumva să vă întristez sâmbăta asta sau – ferească Dumnezeu – să încerc să câștig stupid capital de simpatie, făcându-vă să empatizați cu mine, cu sentimentele mele. Nu! M-aș mulțumi în schimb să zâmbiți vieții ăsteia cu toți dinții și să vă bucurați de fiecare ocazie sau prilej care vă face fericiți. Nu vă vindeți bunurile și plecați în lumea largă😊, dar nu acumulați nici fericiri efemere, de fapt anestezieri ale subconștientului – acumulând lucruri sau experiențe care vă fac mai degrabă nefericiți decât mulțumiți. Dacă vă place, beți o cafea bună într-o dimineață oarecare – singuri sau cu cineva drag vouă – și mulțumiți divinității că aveți șansa asta. Vizionați un film bun, mergeți la o piesă de teatru și râdeți întotdeauna din toată inima atunci când aveți prilejul.

Așadar prietene, spune-le celor apropiați că îi prețuiești, spune-i copilului tău că îl iubești și respiră aerul ăsta cu ambii plămâni amintindu-ți mereu că viața este frumoasă pentru că TU ești cel mai frumos lucru pe care Dumnezeu l-a creat vreodată!

Să ne citim cu bine!
Dacă ți-a plăcut – nu uita butonul de mai jos…un share e mare lucru
Please follow and like us:
error4
fb-share-icon20
Tweet 20
fb-share-icon20

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *