Felicitarea de Crăciun

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Da! Eu reprezint cel mai bine definiția frustratului în adevăratul sens al cuvântului și sunt gata oricând să găsesc un vinovat sau un altul pentru orice neajuns al propriei mele mărunte vieți. Orice eșec al trecutului îl asociez mai în glumă, mai în serios dar total nedrept aproape permanent cu imaginea maică’mii, bunul Dumnezeu să mi-o țină sănătoasă! – și amintesc pe aici, pe oriunde cât de asuprit am fost eu în copilărie sau câte lucruri nu-mi doream eu cu ardoare, iar Dida din vreun exces de asprime de neexplicat nu-mi oferea cam tot ceea ce solicitam eu, puișorul neînțeles.

Să fim serioși! Am avut o copilărie fericită, cu toate bunele și mai puțin bunele și sunt ceea ce sunt acum și datorită oamenilor care mi-au atins sufletul de-a lungul timpului, oameni buni sau mai puțin buni dar care au lăsat urme în sufletul meu așa cum sunt sigur fiecare dintre voi aveți, la rândul vostru – exemple de urmat sau de…evitat. Așa că – sărut mâna, MAMĂ – și iartă-mi copilăriile spuse sau scrise pe aici, pe oriunde. Sunt mândru că-ți sunt fiu, așa cum dealtfel, oricine ar fi în locul meu❤.

Dar să revenim rapid din momentul ăsta telenovistic și de-a dreptul lacrimogen😊 (însă 100% real) și mai bine să vă spun câte ceva despre începutul celei mai dulci, colorate, celei mai încărcate emoțional perioade ale vieții mele, de fapt ale vieții oricui, aș paria lucrul acesta – și anume perioada LICEULui.

Veți zâmbi probabil neîncrezători, însă am început liceul încruntat. Vă amintiți probabil cu toții emoția zilei de început și iarăși aș paria (deloc riscant chiar) că nu există printre voi mulți care să fi început această perioadă cu două sentimente total neașteptate, chiar opuse deseori: furie și dezamăgire. Eram furios, dezamăgit pe oricine, pe orice, dar în primul rând pe mine, pe neșansa și în mod cu totul special pe superficialitatea mea care m-a îndepărtat de cel mai dorit obiectiv al meu și al alor mei – intrarea la unul dintre liceele emblemă ale orașului nostru. Cam tot în perioada aceea mi s-a dezvoltat și blestematul ăsta de rânjet ironic, iar ilustrul monstru al – hai să forțăm un pic nota și să-i spunem – bătăii de joc cu stil – tot atunci a luat naștere. Încerc să fiu cât mai sincer și să vă fac să simțiți alături de mine toată paleta de sentimente mai mult gri decât clare care îmi inundau suflețelul pe vremea aceea. Și vreau să aflați lucrul ăsta tocmai pentru că – dragii mei – au fost 4 ani magnifici, poleiți cu aur. Da! Dacă memoria gimnaziului se confundă cu alb-negrul specific televizoarelor sau programelor tv spălăcite, lamentabile din perioada aceea, totuși evident cu mari și accentuate tușe de culori aprinse în care biata mea inimioară a tresărit (lucruri despre care am scris dealtfel și probabil voi mai scrie) – ei bine, dragii mei – perioada liceului e ca într-un film color, filmat în slow-motion, în care toată lumea se mișcă ușor, fluid și fără grabă, iar finalul filmului îl știi încă de la început că va fi cu happy-end. Doamne – câtă inconștiență, câtă superioritate fără temelie aveam la purtător și totuși, bunule Dumnezeule – câtă dreptate am avut! Poate numai inocența sufletelor noastre ne-a făcut ca filmul liceului nostru să se desfășoare lin și totuși neprevăzut, liniștit dar în același timp surprinzător – exact ca și destinul personajelor serialului generației mele – Beverly Hills 90210.

Forțez absurd comparația cu celebrul serial american și îmi dau seama de anii lumină distanță dintre viețile, preocupările liceenilor noștri cu cele ale celor de dincolo de ecranul televizorului, însă de un lucru eram convinși: știam că totul se va termina cu bine atât privind destinele fraților gemeni WalshBrenda și Brandon, ale lui Dylan, Steve, David, Donna sau ale fermecătoarei KellyJennie Garth, dar eram siguri în același timp și de faptul că și noi vom termina liceul cu mult mai buni decât atunci când am început. Doamne – câtă dreptate aveam! Și am reușit asta mai degrabă în ciuda, decât datorită vremurilor…

Abia mă obișnuisem cu noii mei colegi, cu profesorii noștri și mă pregăteam să fiu cât mai relaxat sufletește (de parcă la vârsta aia puteam fi astfel🤗) cel puțin o vreme. Mă uitam stupefiat la una dintre vechile mele colege din gimnaziu, pe care soarta a făcut să-mi fie colegă de liceu, totuși la o altă clasă. Stupefiat, chiar jenat – pentru că nu cred că trecuseră 3 luni pline de când visele îmi erau inundate cu imaginea fetei cu coada de cal, iar acum o priveam cumva diferit, ca și cum era pentru prima oară când o văzusem. Atunci am simțit pentru prima oară părerea de rău a unui sentiment pierdut, atunci m-am simțit pentru prima oară cu adevărat trist de parcă pierdusem un vechi și bun prieten. Și da! – știam, de fapt simțeam încă de pe-atunci că într-un fel mă pierdusem pe mine însumi, cel care eram nu mai demult decât primăvara trecută doar un adolescent cu capul în nori și mult mai târziu mi-am putut explica durerea, tristețea, sentimentul acela de gol…

Dar, cu cât privim acum totul prin filmul minții – relaxați și la o viteză redusă – cu atât simțeam mai puternic, mai acut, mai…rapid lucrurile pe vremea aceea. Nu a trecut mult timp și a apărut în raza vizuală a adolescentului acneeicEA – făptura de neatins din atâtea motive, regina cu părul precum vișinile coapte, asistenta etern îmbrăcată cu halat alb din visele mele și nu numai – domnișoara laborant Lință!

Tânără – nu cred să fi avut cu mult peste 20 și ceva de primăveri – debordând de o energie molipsitoare, cu o frumusețe atipică, aproape exotică, domnișoara Lință ne-a deranjat sensibil senzorialul, nouă celor câtorva băiețași care aveam privilejul să facem împreună cu ea orele de laborator chimic. Dacă mă întrebați acum, după atâta amar de vreme ce anume m-a atras în mod iremediabil să navighez o vreme în jurul cometei cu părul ca focul, am să vă răspund că nasul ușor cârn și în mod special zâmbetul ironic din colțul gurii permanent afișat a reprezentat polul de atracție. Sună cunoscut, nu-i așa😁?

Nu vreau să intru în detalii , nici nu sunt prea multe – însă aș dori să vă spun despre un lucru pe care l-am făcut atunci și care m-a ținut ceva timp treaz nopțile în perioada aceea. Închipuiți-vă un pic cum eram pe atunci – în mare măsură la fel ca acum dealtfel😃 – dar cu o tonă de curaj mai bogat, cu nesăbuința specifică vârstei aflată la nivelul de sus al rezervorului cu tupeu. Îmi exprimam vocal tuturor dragostea mea eternă, totală și mă lăudam oricui că voi îndrăzni să o invit în oraș.

  • – Prostii! – afirmă tare Radu, un coleg dintr-o altă clasă, admirator la fel de înflăcărat al laborantei cu ochii de pisică. Nu ai curaj!

Acum gândiți-vă la un foc mocnit care abia pâlpâie și la o sticlă cu benzină aruncată peste el. Vă veți face astfel idee despre felul cum mă simțeam și ce anume efect au avut vorbele lui Radu asupra mea. Și atunci s-a întâmplat, abia atunci a încolțit în mintea mea IDEEA! Dragii mei – vă spun cred pentru a treia oară astăzi astfel, tocmai pentru că aș vrea să mă simțiți aproape de sufletul vostru; prin urmare – dragii mei, ce credeți voi că am făcut mai departe? Ceva banal, simplu și totuși nesăbuit: i-am scris o scrisoare, de fapt o felicitare-scrisoare. Am profitat de apropierea Crăciunului și i-am scris cea mai neobișnuită cred felicitare de Crăciun scrisă vreodată, în care îmi exprimam stângaci toate sentimentele mele, așa cum mă pricepeam eu mai bine la vârsta aceea. Nu îmi mai amintesc decât faptul că i-am scris cu mult patos și mai știu că i-am pus plicul în cutia poștală personal, de parcă mă temeam să nu mă răzgândesc cumva, sau ca cei de la poștă să nu întârzie cu livrarea sau și mai rău – să nu o piardă…Am simțit imediat mușcătura regretului, teama de ridicol și o jenă mare de tot – îndoiala făcându-și loc în sufletul meu aproape simultan cu căderea plicului pe fundul cutiei poștale.

Vacanța de iarnă a sosit și a trecut atât de rapid, iar eu mă temeam de momentul revenirii, de fapt de momentul revederii cu destinatara afecțiunii mele. Să vă spun drept – mă și vedeam în fața consiliului profesoral, cu doamna dirigintă Vasilescu lângă mine, cu domnul director Manta în fața mea și cu zâmbetul parcă și mai ironic afișat de domnișoara laborantă, care ținea în mână, sfidător parcă, scrisoarea-felicitare și arăta acuzator către mine. Doamne, câte nopți nu-mi construiam iar și iar în minte scenariul acesta, cu mici diferențe de nuanță dar cu aceeași finalitate – scăderea notei la purtare sau exmatricularea subsemnatului de urgență.

Și cursurile au început iarăși. Și viața de liceu a continuat parcă și mai frumoasă de atunci înainte. Și doamna dirigintă mi-a fost cea mai bună profesoară de suflet, de bune maniere și nu în ultimul rând – evident de fizică – din lumea-ntreagă, așa cum sigur majoritatea dintre voi ați avut aceeași șansă ca și mine cu alți și alți dascăli ai sufletului vostru și nu numai. Și s-a mai schimbat ceva: parcă tot de atunci, pe lângă zâmbetul ironic afișat tuturor în mod egal, domnișoara în alb a ridicat de câteva ori ochii și mi-a căutat uneori privirea, zâmbindu-mi parcă cu simpatie, parcă cumva diferit. Sau poate mi s-a părut doar mie și e numai lucrul pe care l-aș fi dorit să (mi) se fi întâmplat…Cine poate ști cu certitudine? A trecut atâta vreme de atunci și nici eu nu mai sunt (chiar) atât de tânăr🤗.

Să ne citim cu bine!
Dacă ți-a plăcut – nu uita butonul de mai jos…un share e mare lucru

Please follow and like us:
error4
fb-share-icon20
Tweet 20
fb-share-icon20

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *