Spovedania

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Recunosc! Sunt un tip superstițios, întotdeauna am fost, probabil mereu voi fi mai mult sau mai puțin – într-o formă sau alta…Și acum ezit când intru într-o încăpere sau în vreo clădire și îmi potrivesc pașii astfel încât să intru întotdeauna cu piciorul drept. Am și acum unele țăcăneli, așa cum foarte potrivit le spune maică’mea și – microbist suficient de aprins – nu citesc spre exemplu decât numai un anumit site de sport sau refuz să mă uit la unele meciuri, totul numai și numai din – ați ghicit! – sfânta superstiție. În copilărie lucrurile stăteau chiar cu mult mai rău😁. Vă amintiți cu toții cred pisicile (negre sau nu) care ne tăiau efectiv calea în drumul nostru către școală, parcă numai înadins tocmai înainte de vreo teză importantă. Îmi amintesc până în ziua de astăzi (și pufnesc în râs de fiecare dată) de un astfel de moment, când un pârlit de pisoi încerca să treacă strada și să ne taie efectiv calea pe trotuarul din fața noastră, mie și câtorva colegi. Și ce credeți că face valorosul vostru amic? Nu bănuiți, nu-i așa? Încep efectiv să alerg ca un descreierat în fața mâței în speranța să o fac să se întoarcă de unde a venit. Felina, speriată de nebunul cu ghiozdan în spate care se năpustea către ea amenințător, începe să alerge paralel cu mine, astfel începând cea mai nebunească cursă făcută vreodată pe traseul casă-școală din acele vremuri. Probabil un pic mai cu minte, pisica renunță într-un final, cedându-mi locul 1, alegând să dispară sărind gardul unei curți pe cealaltă parte a străzii.

Dar nu despre superstiții vreau eu să vă vorbesc în mod deosebit astăzi…Aș dori, cu acordul vostru – să vă rețin atenția cu privire la credință. La credința noastră în Dumnezeu, la modul cum percepeam poate în copilărie lucrul acesta. Nu voi insista prea mult cu privire la felul cum credem, cum alegem să privim viața asta cu toate minunile ei. E de-ajuns să vă spun că sunt credincios și în același timp totuși plin de păcate. Iar unul dintre păcatele mari care îmi împovărează sufletul este mândria. Da! Mândria poate fi și tăcută și volubilă și provocatoare și fățișă dar și ascunsă. Mândria poate lua multe forme și se poate infiltra prin multe căi în sufletele noastre. De ce consider păcatul acesta unul dintre cele mai mari? Poate pentru că mândria se află în opoziție totală cu umilința. Pentru că mândria presupune automat o superioritate față de ceilalți. Poți fi mândru și când ești conștient că faci un bine, atunci când alții nu îl fac probabil. Ești mândru când faci bine gândindu-te că vei fi răsplătit pentru lucrul acesta, fie numai pe lumea cealaltă. Offff…e complicat cu zbaterile sufletului ăstuia, nu-i așa🤔?

Dar iarăși mă îndepărtez de ținta, de obiectivul meu propus astăzi. Închipuiți-vă un puști de vârsta lui fi’miu – de vreo 8-9 anișori care e suficient de mare să meargă la biserică împreună cu mama lui și să se spovedească de propriile păcate (!) preotului. Nu! Nu e vorba de Rareș I – mare general al jocurilor de calculator și magician al cifrelor – e vorba despre mine. Mama – să mi-o țină bunul Dumnezeu sănătoasă și întotdeauna lângă noi – a fost mereu o fire bisericoasă. Eu așa mi-o amintesc dintotdeauna. Chiar pe vremurile alea, cele ale cartelelor de pâine, zahăr sau ulei – maică-mea după ce făcea cumpărăturile în piață, trăgându-mă hotărâtă peste tot după ea – găsea mereu timpul să se reculeagă la biserica Sfinții Îngeri, aflată lângă piața centrală a orășelului nostru. Aprindea o lumânare pentru odihna veșnică a celor plecați dintre noi și o alta rugându-se pentru iertarea păcatelor noastre, ale celor vii. Acum, nu îmi amintesc prea bine ce mare sărbătoare creștină urma să fie – ori Paștele, ori Crăciunul – însă cert este că urma să mă spovedesc pentru prima oară în fața preotului. Maică-mea a avut grijă să-mi explice ce înseamnă taina spovedaniei, explicându-mi că e bine să spun numai adevărul preotului, pentru că Doamne-Doamne va ști imediat dacă mint sau nu. Vă închipuiți ce era în sufletul meu, a copilului de atunci, ce teamă mă cuprinsese pe mine care – păstram fiecare vis, fiecare mic secret, sau orice dorință aș fi avut strâns lipită numai de suflețelul meu. Doar lui tata reușeam să-i spun timid uneori ce să-i transmită lui Moș Gerilă că-mi doresc de Crăciun.

Și iată cum – după o slujbă religioasă parcă nesfârșită, mă aflam cu inima cât un purice în fața unui munte de om îmbrăcat cu o sutană neagră și cu o barbă deasă, imaginea acestui ninja supraponderal făcându-mă să o strâng și mai mult pe maică-mea de mână de parcă mi-era teamă să nu mă pierd cu totul. Dida mă încuraja stângaci și oarecum nepotrivit, chiar stupid să îl urmez pe necunoscutul ăsta imens aflat în fața mea, de parcă era cel mai natural lucru din lume de făcut – ca și cum popa acesta uriaș nu avea altceva de făcut decât să mă conducă către vreun parc de distracții. Îngenunchez la apăsarea cu mâna, fermă totuși blândă – a părintelui aflat în fața mea și deodată aud una dintre cele mai blajine voci pe care mi-a fost dat să le aud vreodată în viața mea. În genunchi și cu capul plecat sub sutana preotului, mă gândeam că altcineva îmi vorbește și nu omul negru de mai devreme. Mă întreabă cu tonul cel mai cald din lume ce clasă sunt, câți ani am, ce jocuri îmi plac – lucruri pe care le spui unui copil pentru a-i liniști suflețelul. Și după toate rugăciunile pe care le face, preotul mă întreabă printre altele ajutându-mă astfel să spun adevărul: Ai fost neascultător, Virgile? Ăăă, adică – Sorine? Ți-ai mințit părinții? A urmat o tăcere mare, plină de o tensiune pe care o resimțeam în fiecare oscior al trupului meu și cu inima bubuindu-mi în piept de parcă era pe punctul să-mi iasă afară – într-un final am spus șoptit, abia auzit: Nu… Părintele m-a felicitat pentru cumințenia mea, pentru notele mele de la școală, mi-a dat binecuvântarea și cam asta a fost tot. Sau cel puțin asta trebuia să fie…Pentru că i-am spus maică-mii că am mințit preotul spunându-i că am fost cuminte, atunci când eu știam că nu am fost. Cum eram sigur de lucrul ăsta? Cum știu toți copiii dealtfel – fie că fac vreun lucru bun sau rău – ei sunt convinși că nu sunt cuminți doar atunci când își văd părinții dojenindu-i – iar mie până la vreo 10-11 ani auzeam de la ai mei numai de câteva zeci de ori pe zi doar îndemnul fii cuminte! sau nu fi obraznic! Și astfel am simțit pentru prima oară în inimă cleștele rușinii, spaimei că am făcut un păcat, am mințit în timpul spovedaniei, supărându-l pe bunul Dumnezeu.

Nu știu dacă tocmai evenimentul ăsta mi-o fi rămas aprins în conștiință convingându-mă mai târziu să nu omit nimic în timpul spovedaniei, însă un lucru e sigur: nu m-am spovedit vreunui preot de multe ori în viața asta și a trecut dealtfel cam multișor de la ultima mea spovedanie, însă de fiecare dată când am făcut-o și o voi mai face, am încercat și voi încerca întotdeauna să golesc tot conținutul sacului cu păcate.

Sunt câțiva ani buni, când – după o lungă perioadă – am fost convins (bineînțeles de propria-mi conștiință😁) să mă spovedesc iarăși. Toate bune și frumoase, o deleg pe buna mea mămicuță (cine altcineva😄?) să vorbească cu preotul nostru de cartier, de care sunt legat sufletește cu niște fire invizibile – simțindu-l un om cu suflet bogat dealtfel, și astfel mă înființez într-o frumoasă dimineață la finalul unei slujbe așteptându-mi cumințel să-mi vină rândul la sfânta taină a spovedaniei. Recunosc – aveam emoții – nu mă mai spovedisem cred din adolescență și atunci o făcusem oarecum grăbit, cu teama din copilărie cuibărită încă în suflet. În timp ce babele din fața mea îmi făceau semn să o iau înainte, refuzam politicos spunându-le că nu mă grăbesc și rememoram în minte povața Miruței (Dumnezeu s-o odihnească în pace!) – fabuloasa mea mămăiță: – Vezi să nu spui popii orice, băiatul mamii! Eu n-am avut încredere niciodată cu adevărat în ei! Ce e între tine și Dumnezeu – nu trebuie să știe nimeni altcineva… Maică-mea dădea întotdeauna ochii peste cap spunându-mi să nu fac cumva lucrul ăsta și să am încredere în părinte – însă: – Să nu te lungești prea mult! Spui ce păcate ai fără să intri prea mult în detalii și gata! Zâmbesc în sinea mea gândului cum încearcă maică-mea să fie diplomată în relația cu Doamne-Doamne…Pe de altă parte, Mira știa ea ce știa – știți cu toții cum sunt popii de țară, în special cum au fost cei din trecut, din vremea comuniștilor…

Și – doamnelor și domnilor, credincioși și credincioase – mi-a venit rândul! Părintele, om cu o mină blajină dar cu o putere spirituală, cu o forță interioară pe care i-o simțeam din plin, m-a încurajat mai mult cu ochii să-mi descarc sufletul. Și sfinte Dumnezeule – cum am mai făcut-o! Se făcuse o coadă în spatele meu și eu încă nu terminasem de vorbit părintelui. Dar ce spun eu aici? Nu eram nici măcar la jumătatea listei mele cu păcate pe care mi-o bifam mental după fiecare mărturisire făcută părințelului din fața mea. Eram cuprins de un sentiment, de o dorință de nestăvilit de a spune totul, fix în momentul acela și cât mai detaliat! Se cutremurau pereții sfântului locaș și mă așteptam ca din clipă în clipă să îmi cadă uriașul candelabru suspendat fix în vârful capului, ca o pedeapsă divină pentru toate păcatele subsemnatului. Simțeam cum se holbau babele aflate la rând, în spatele meu și mi le și închipuiam cum își fac semne pe ascuns întrebându-se cam ce fel de păcate mă țin atât de mult lângă preot. De atunci circulă câteva legende urbane apărute în orașul nostru despre frumosul necunoscut😁 și plin de păcate care a monopolizat o întreagă dimineață dedicată inițial spovedirii întregului cazarmament cu babe al cartierului nostru dar acaparată total de băiatul ăsta frumușel și respectuos dar cu sufletul plin de regrete. Părintele, probabil uimit de verva mea, de volumul mare și detaliat cu care îi desfășuram arsenalul de păcate cu care simțeam că îmi este sufletul îngreunat – a renunțat la prima lui intenție de a-mi da repede binecuvântarea și m-a ascultat cu o răbdare de invidiat, lăsându-mă să-mi storc din suflețel fiecare lucru pe care îl aveam de spus, așa cum nici cel mai priceput psiholog nu ar fi fost capabil să asculte, sau căruia nu i-aș fi putut eu probabil vreodată vorbi atât de deschis. Simțeam cum toate privirile sfinților pictați pe pereții bisericii mă urmăresc acuzator și cu toate astea am continuat. Nu știu cum am găsit puterea asta interioară, însă am spus aproape tot. Și spun aproape pentru că sufletul ăsta al nostru întotdeauna parcă are un filtru care oprește câte vreun lucru, instinctual mai degrabă – ori poate din vreun sentiment de jenă peste care nu putem trece, poate dintr-o teamă de ridicol sau din vreun cu totul alt fel de motiv necunoscut. Un lucru e cert însă: după spovedania mea, parcă am fost învăluit cu o lumină simțindu-mă ușurat la propriu, simțindu-mă ca și cum scăpasem de o mare greutate pe care o purtasem de mult timp cu mine. Parcă și toți ceilalți mă priveau în alt mod sau cel puțin așa simțeam eu privirile lor – cu o prietenie reală, cu o căldură umană atât de rar întâlnită.

Și revin cu toată forța fizică a degetelor cu care vă scriu acum și mai ales cu toată puterea sufletului meu și vă spun vouă, tuturor – că însăși existența cuvintelor pe care le scriu pe aici, a ochilor voștri cu care citiți rândurile astea sau numai umbra unui gând e de-ajuns să fie o dovadă de necontestat a prezenței lui Dumnezeu!