Rolli și Boris

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Ce poți face împotriva destinului ăstuia implacabil? Mai nimic, vă spun eu! Când e să se întâmple un lucru, atunci se va întâmpla cu siguranță – fiți fără grijă! Ascultam parcă nevenindu-ne să credem nici Cicioaicei, nici mie – vorbele omului aflat în fața noastră care era vizibil emoționat și care își frământa cu un gest inconștient în mâini cordonul propriului halat:

  • – Din păcate nu se mai poate face nimic! Credeți-mă – am făcut orice este profesional posibil. Din nefericire au apărut niște complicații neprevăzute și coroborate cu istoricul ei – totul a dus la rezultatul ăsta nefericit. Îmi pare atât de rău! Dacă aveți nevoie de vreun moment în care să vorbiți, să vă sfătuiți împreună cu soția, nu ezitați să-mi spuneți – dealtfel voi ieși un pic la aer și vom vorbi mai târziu…

Ascultam stupefiat într-una dintre frumoasele dimineți de sâmbătă cum nenea Mișu instalatorul (care nu cred să aibă cu mult peste vârsta mea, însă toată lumea îi spune în modul ăsta) ne-a dat vestea cumplită: după o grea și îndelungată suferință (a noastră😊 evident), draga și mult iubita noastră centrală de apartament și-a dat obștescul sfârșit! Oftez de-ți era mai marea mila auzindu-mă, mă uit către jumătatea mea cumpătată (sau așa credeam până în momentul acela cel puțin😏) și îi spun Cicioaicei pe un ton scăzut, aproape scuzându-mă:

  • – Știi – mă tem că nu avem încotro și trebuie să intrăm în fondul BPN!

BPN sau Banii Pentru Noi reprezintă un mic fond format exclusiv cu scopul definit chiar de propriul lui nume: o mică vacanță multvisată făcută doar de către noi 2. Unde? Nici nu mai contează…Oftez pentru a doua oară în dimineața aceea și trag hotărât mânerul de la sertărașul biroului meu cu scopul evident de a lua banii. Stupoare! Mă uit parcă nevenindu-mi să cred ce am în mână: fix 900 de lei. Lipseau numai vreo 5100 de lei…

  • – Mi-era teamă de momentul ăsta…Urma să îi pun la loc! Știi – a fost și excursia Biei, apoi scaunul pentru biroul tău pe care ți l-am făcut cadou🤤. În fine – dacă mă gândesc bine, pentru mine nu am luat nimic. Totul numai pentru casă. Și până la urmă nu înțeleg pentru ce îmi pui atâtea întrebări!? – răbufnește aprig Cicioaica, auzindu-mi probabil întrebările care-mi alergau prin cap pentru că de vorbit, nici măcar nu apucasem. Chiar așa – lași totul pe umerii mei și eu nu-mi văd capul de treburi. Ar trebui chiar să îți ceri iertare!

Rezumat pe scurt a acțiunii: înghițit adânc în sec, făcut de urgență un hocus-pocus împrumutus pentru apariția banilor necesari, cumpărat centrală nouă și montată rapid, înghițit 2 bucăți diazepane pentru calmare. Cost total – 4235 lei (inclusiv calmantele😃). Satisfacția de pe chipul Cicioaicei când se uită cu drag la noua centrală – de neprețuit!

Iar acum stau relaxat la masă și aștept să înceapă cel mai incitant concurs de cunoștințe generale de pe plan local – împreună cu frățiorul meu mai mare și mult mai înțelept, cu mărețul Adi – stăpânul inelelor de logodnă și tocmai termin să îi povestesc oful meu, așteptându-mă să mă consoleze sau – mai degrabă😄 – să mă ia prietenește peste picior. Adi mă privește cu drag, aproape cu milă și îmi spune următoarele vorbe cu tonul cel mai serios din lume:

  • Sorele – degeaba ne dăm noi peste cap – suntem cu toții copiii sorții ăsteia implacabile, iar de cele mai multe ori ne agităm aiurea, total nepotrivit – risipindu-ne fără sens energia. Nu trebuie decât să luăm totul așa cum este.

Mă uit pe furiș la el, suspectându-l ori că e beat, ori că și-a pierdut mințile. Mă rog în gând la bunul Dumnezeu să fie prima variantă și – înainte să îl întreb eu ceva – continuă cu aceeași mină de profet fără barbă, de gigibecalilapătrat, îngustându-și ochii și privind într-un punct fix, situat undeva departe:

  • – Îl știi pe Rolli – labradorul meu roșcat? S-a făcut mare javra – are deja 1 an și jumătate (felul cum îi iese pe gură apelativul javră nu mă păcălește deloc, simțind din plin cât i-a intrat patrupedul pe sub piele amicului meu🐶). Am ieșit aseară cu el pentru plimbarea obligatorie și nu știu cum dracu’ s-a întâmplat dar a scăpat din lesă și dus a fost. L-am căutat 3 ore ca disperatul și nu-ți închipui ce era în sufletul meu când m-am întors acasă și le-am dat vestea copiilor și nevestei. Așa că nu-mi spune tu mie despre situații de tot căcatul! Stai că n-am terminat! – îmi taie avântul amicul meu exact în momentul în care mă pregăteam să îl consolez cumva. Am adormit pe la ora 1 noaptea pe canapeaua din living, iar nevastă’mea împreună cu cei mici sus, în dormitorul nostru – plângând cu toții de îmi venea să mă iau la palme numai auzindu-i. Mă trezesc cu un mare junghi în spate și cu unul și mai mare înfipt direct în inimă. Cobor rapid treptele casei și arunc o privire amărâtă țarcului atât de pustiu, în ciuda numeroaselor jucării de plastic ale lui Rolli. Pe la ora 8 mă îndrept grăbit către o întâlnire pe care o aveam programată cu cineva tocmai în inima Harlem-ului de Buzău – undeva pe strada Transilvaniei. Și – mergând cu viteza regulamentară prin cartierul cu manele – ghici pe cine văd pe marginea drumului, Sorele! Pe amărâtul meu de Rolli încolțit de vreo 2-3 băieței din ăștia care păreau să fi abandonat școala de mult timp. Nu cred ca cel mai mare dintre ei să fi depășit cumva vârsta de 18 ani. Mă dau jos rapid, înfig mâna în gâtul lui Rolli și îl trag iute către ușa din spatele mașinii. Băiețașii ăștia de cartier cu parfum de grătare deja mă înconjuraseră dând alarma iute tuturor neamurilor și vecinilor, uimiți probabil de curajul meu și mă tot agasau cu vorbe inutile de genul De ce ne furi câinele, nenea? Ia-ți matale altu’ și lasă-l pe Boris al nostru! Spun inutile – pentru că tu mă cunoști cel mai bine: încăpățânat ca un catâr și dârz precum un balaur când vine vorba despre dreptate. M-am ținut tare, Sorele! Pe cuvânt de nu mă simțeam ca și cum răzbunasem o întreagă generație de gospodari cu pedigree, de oameni de bine cum suntem și noi 2 dealtfel, permanent deranjați de micile (hai să spunem😁) tachinări sau găinării pe care ne-au tot administrat-o de-a lungul timpului nu puțini dintre reprezentanții celei mai mari minorități naționale. I-am înjurat de mămicuța lor un pic, m-am urcat în mașină și dus am fost. Pe drum, scârba asta de Rolli nu stătea deloc cuminte și lătra ca un apucat. Ajung acasă, îi dau cu sete vreo două la fund – numai așa să uite altădată să fugă de lângă mine, îl bag – cu forța mai mult – în țarc și plec iute trimițându-i apoi mândru nevoie mare un mesaj-text nevestei cu privire la minunea de întâmplare, neuitând să-i spun să fie foarte atentă cu el pe viitor și să îi prelungească pedeapsa nedându-i de mâncare până la întoarcerea mea acasă. Mă sună apoi un vecin plângându-se de faptul că latră câinele meu a pagubă în curte. Mă scuz nervos și îi replic tăios că încă nu mi-am învățat animalul de companie să vorbească sau să se plângă pe limba noastră și apoi mă îndrept în sfârșit către întâlnirea propusă. Trec pe lângă locul recuperării javrei mele iubite și observ cu coada ochiului cum se strânsese lumea ca la circ pe acolo. După rendez-vous-ul de afaceri ajung într-un final la birou și uit complet despre incident având și o satisfacție imensă în suflețel. Eiiii și abia acum începe aventura cu adevărat: mă sună maică-mea să îmi spună că mă caută doi polițiști acasă punând întrebări cu privire la Rollișorul meu. Nervos, dar totuși politicos îi invit la mine la birou motivând urgența lucrărilor cu care sunt prins și cu speranța să clarific rapid neînțelegerea. Băieții în albastru – maxim de politicoși dar fermi – insistă cu întrebările cu privire la potaia mea. Le arăt poze cu hotelul meu de purici, le spun că am carnet de sănătate cu toate vaccinurile la zi, patrupedul fiind de fapt și cipat. Ăștia insistă politicos că – fiind o reclamație la 112 și încă dublă – fiind acuzat și de revenire la locul faptei pentru întărâtarea spiritelor sau ștergerea urmelor infracțiunii comise probabil😁 – insistă, spuneam – să mergem împreună până acasă. Ce să fac, Sorine? Spune tu, frățioare? CE PUTEAM FACE!? Mai nimic…Am fost până acasă însoțit de mașina cu girofar a poliției până în cartierul cel mai păzit al orașului nostru. Ce mai – se gândeau probabil vecinii că tocmai am fost propus în vreo funcție în noul guvern, nu altceva😄. Ajungem în jur de ora 10 în fața casei mele și mă dau hotărât jos din mașină, îndreptându-mă apoi grăbit către țarcul câinelui aflat în spatele casei. Aici stupoare: Roli al meu se dedublase și se afla și de o parte și de alta a gardului împrejmuitor al țarcului privindu-se ochi în ochi cu o dușmănie fățișă. Cred că eram imaginea stupefacției în momentul acela, însă mă dezmeticesc rapid și mă scuz cum pot polițiștilor pentru confuzia mea. Se pare că în lumea asta avem cu toții o clonă identică, fie că suntem oameni, câini, pisici, meduze sau mai știu eu ce. Rolli se întorsese de bună voie acasă după o noapte de libertate, Dumnezeu știe pe unde – bucuros nevoie mare de faptul că-și încasase în locul lui porția de bătaie meritată și pedeapsa înfometării fix clona lui dar deranjat de faptul că intrusul îi ocupa totuși ilicit țarcul. Celălalt Rolli, de fapt Boris al băiețașilor de cartier mărginaș mă privea acuzator de dincolo de gardul țarcului. Ce să-ți mai spun, Sorele? Doar că le sunt dator și acum polițiștilor ălora drăguți care au fost foarte înțelegători și – profesioniști până la capăt – m-au escortat cu girofarul pus în funcțiune – pe Boris și pe mine, bineînțeles – până la casa javrei cu nr. 2. Aici – oamenii mă așteptau cu brațele deschise, foarte primitori dealtfel, abia reușind să scap teafăr din îmbrățișările tuturor rudelor și vecinilor de gen feminin ale stăpânilor lui Boris, știi tu despre cine amintesc aici, cele cu fuste lungi și înflorate care mă scuipau de deochi, probabil de frumos ce sunt și îmi tot repetau țipând Ia zi calicule, zi rumânule – e Rolexul tău ăsta sau e Boris al nostru?

Ridic sus paharul cu vin aflat în fața mea și ciocnesc din toată inima, cu tot ce am mai curat în mine, cu tot avântul sufletului meu; ciocnesc – spuneam – împreună cu dinamovistul cu inimă roș-albastră, cu unul dintre oamenii dragi suflețelului meu și ne privim complice, zâmbindu-ne așa cum numai 2 buni și cu adevărat pe viață prieteni își pot zâmbi, fără să-și transmită ceva prin cuvinte, dar parcă înțelegându-și unul altuia mai bine decât oricând propriile gânduri.

Să ne citim cu bine!
Dacă ți-a plăcut – nu uita butonul de mai jos…un share e mare lucru
Please follow and like us:
error4
fb-share-icon20
Tweet 20
fb-share-icon20

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *