Alchimista

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Mă tot frământă de ceva timp un gând. De fapt un sentiment, bine însoțit cu o stare de neliniște care nu-mi dă pace încă de când drumurile mele și ale unuia dintre colegii mei de liceu ni s-au intersectat. Voi încerca mai jos să vă spun câte ceva atât despre acest sentiment, cât și despre această neliniște. Simt cu toată ființa mea că așa trebuie.

În timp ce sentimentul este bine reprezentat de o constelație de pistrui, însoțită de o pereche de ochi verzi și un păr castaniu, gândul – starea de neliniște este dat/ă de o veste mai puțin fericită cu privire la una dintre colegele mele.

Dacă exact în stânga mea, pe rândul de lângă geam se află bine poziționate, compartimentate în sertarul cu numele LICEU aflat în palatul memoriei mele – domnișoara cu pulover verde și veșnic mâncând dintr-o pungă cu pufuleți însoțită de Jennie cea cu vino-ncoa, bruneta totală Nicole, prima descendentă a Evei dealtfel care mi-a arătat șoptit câteva din primele secrete pe care aveam să le descopăr despre ele – stăpânele lumii noastre; ei, bine – dragii mei – în dreapta mea, pe rândul de lângă perete se află bine conturate chipurile lor – ale perechii bine amestecate chimic, Luci&Florentina C. – chimia fiind de altfel materia preferată a celor doi, pentru că numai chimia putea atât de bine lipi perfectul duo, combinația asta bine proporționată între cunoștințele teoretice ale Florentinei și practica bine stăpânită de către Lucian – cel mai tare practician😁.

Ciudoși și incredibil de geloși am fost noi, băieții din clasă atât pe marea prietenie, camaraderie dintre un băiat și o fată dar și pe modul cum râsul de cele mai multe ori molipsitor al stăpânei pistruilor era parcă aproape întotdeauna provocat numai de către Lucică, colegul de bancă al Florentinei, cu care formau împreună perechea mixtă cea mai sudată a liceului nostru.

Înaltă, cu o siluetă bine conturată și cu un mers ușor, cu pași mici, precum ai unei gheișe, Florentina aprindea – sunt sigur de lucrul acesta – imaginația multor băieți din generația noastră. Aparent glacială și cu o ținută inabordabilă, lucru poate susținut și de prezența nasului cârn permanent ținut în sus de parcă își exprima cumva disprețul cu privire la interlocutor – suflețelul Florentinei C. era rapid demascat de cascada de râsete cu care ne mângâia tuturor auzul. În ciuda reținerii, atitudinii aproape solitare cu care ne obișnuise, Flori C. năștea atât invidia fetelor, cât și interesul ridicat (bine ascuns – e adevărat) al băieților, fiind deținătoarea dozajului chimic bine proporționat, a poțiunii alchimice perfecte care năștea întotdeauna pasiuni de orice fel. Dacă oricărei provocări venite din partea vreunei colege, care mai mult simțea invidioasă decât conștientiza lucid succesul alchimistei cu pistrui sau poate unei remarci răutăcioase primite dintr-o oarecare neînțelegere de moment – îi răspundea întotdeauna cu o mină de sfinx – în schimb – nesfârșitelor hârjoneli, provocări mai mult sau mai puțin îndrăznețe ale noastre, ale băieților – nu ezita să le răspundă întotdeauna pe măsură și cu un avânt fermecător care mai mult întețea decât stingea focul pasiunii micilor don juani de liceu tehnologic.

Tot ce am amintit până acum au fost numai câteva mici reflecții aromate pline de parfumul nostalgic al trecutului care au fost extrase direct de la sursă, din propria-mi ❤ – cum dealtfel o fac întotdeauna, altfel sigur m-ați deconspira rapid. Prin urmare a fost o încercare de descriere a unui sentiment bine conturat pentru unul dintre oamenii dragi ❤ mele, așa cum sunteți și voi, cei care își fac timp să citească pe aici câte o frântură din sufletul meu. Și parcă mă simt cu mult mai bine acum și m-aș opri numai aici, nemaiamintind deloc despre alte gânduri sau despre alte stări de neliniște cu privire la eroina istorioarei mele. Și parcă îmi vine uneori atât să țip de fericire, dar la fel de bine îmi vine câteodată să urlu plin de furie împotriva vieții ăsteia imprevizibile care, uneori nedreaptă – frânge aripi sau schimbă destine, tot așa cum ne surâde însă cu drag de cele mai multe ori de parcă ne-ar spune că totul va fi bine până la urmă – iar noi – buni sau răi, mici sau mari, cu toții ne vom reîntâlni de fiecare dată cu drag cândva, oriunde – la fel cum ne vom regăsi veseli iar și iar în fiecare castel, grădină ori…palat, dacă doriți – al propriilor noastre conștiințe.

Să ne citim cu bine!

Dacă ți-a plăcut – nu uita butonul de mai jos – un share e mare lucru

Please follow and like us:

5

20

20

20