Mercedesul galben

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Nu pot scrie nimic din…NIMIC! Așa cum NU pot face oricare alt lucru din același nimic. Nu putem găti fără alimente fix cum nu putem iubi fără iubire, nu putem respira fără oxigen la fel cum nu putem visa fără vise sau fără visuri…

Și cu introducerea asta numai bună de agățat persoane sensibile (followers pe înțelesul tuturor😏) pe vreun grup de socializare sau pe altul😁 vă readuc abrupt cu picioarele pe pământ și vă spun că sunt mai degrabă un ticălos, decât un tip de treabă. De ce spun lucrul ăsta? Simplu, în continuare am să încerc cum mă pricep eu mai bine să vă explic de ce afirm lucrul acesta.

Mă aflam zilele trecute împreună cu mărețul Florin, zis și Os, uneori Georgel într-unul dintre parcă nesfârșitele magazine cu țoale ale orășelului nostru. E vorba chiar de cel cu numele format din două inițiale, parcă M&H – știți voi mai bine decât mine despre care amintesc aici. Os proba precipitat câteva perechi de blugi, în timp ce eu pierdeam timpul holbându-mă aproape necuviincios, oricum – total nepotrivit la felul cum arătau manechinele – perfect echilibrate și bine îmbrăcate, fără vreun surplus de cărniță pe undeva sau vreo gușiță nedorită, ca să nu mai amintesc de vreo burtică nepotrivită. Privirile îmi alunecă apoi către propriul marsupiu cu care evident nu mă mândresc și ochii mi se ridică iarăși către frumusețea aia de manechin aflată în fața mea, scoțând în același timp (eu, bineînțeles – doar nu manechinul😃) câte un oftat prelung de ți-era mai mare mila privindu-mă – aproape lăcrimând nefericit de soarta asta nedreaptă. Tocmai în momentul în care agentul de pază aflat strategic poziționat printre cumpărători și probabil îngrijorat suficient cu privire la comportamentul meu bizar, se îndrepta către mine cu un aer hotărât – tocmai atunci spuneam felinarele mele fac un click cu 2 perechi de ochi care mi se păreau cunoscute. Daaa! Sunt chiar ei – Dan, ilustrul sir Bog Dan, un vechi și bun prieten împreună cu frumoasa lui soție – Dana! Poftim DanDana!😊 Probabil au observat ei ceva în privirea mea pentru că mă privesc condescendent, de parcă simt că aș avea nevoie să fiu consolat. Dan e tipul ăla de prieten cu o tonă de sex-appeal, frumușel foc, subțirel ca tras printr-un inel..ce mai încoace-și-ncolo: te simți mereu a doua opțiune atunci când te afli lângă el. Ne salutăm cu căldură și deodată simt cum mă cuprinde un mare fior de bucurie, iar o pace interioară pe care nu o aveam înainte de a-mi întâlni amicii mă inundă definitiv. Motivul e simplu și are o formă geometrică ovală, fiind situat exact în locul ăla cu foste pătrățele ale amicului Dan😄😄. Minune!! Dan are burtă, iar lucrul ăsta mă face pe mine, gospodarul vostru de sâmbătă dimineață – să fiu definiția aplicată a neaoșului nostru proverb tradițional Să moară și capra vecinului! Parcă viața asta e cu mult mai frumoasă acum, iar povara propriei burți este cu mult mai ușor de acceptat (a se citi purtat😅) în momentul acesta, în care până și manechinul ăsta aflat în carne și oase în fața mea și-a accesorizat alura cu balonașul nelipsit aproape oricărui bărbat (bine☺) însurat. Hmmm…cum spuneam – mai degrabă ticălos, decât băiat bun!

Îmi recuperez Os-ul☺ și îmi iau la revedere de la bunii mei prieteni cu promisiunea unei inevitabile reîntâlniri, apoi mă îndrept rapid către ieșirea din magazin parcă cu mult mai ușor decât atunci când intrasem. Ne grăbim amândoi către mașină mânați de emoția petrecerii la care vom lua parte în ziua aceea – mărețul nostru frățior mai mare, Auraș, zis și Piele sau Săgeată, chiar Petrol împlinește frumoasa vârstă de 45 de anișori, prilej de mare sărbătoare în cartierul nostru. Dar despre monstruoasa petrecere, voi aminti poate cu un alt prilej…

Exact în momentul în care ne făceam planuri cum să ajungem mai rapid acasă, să las mașina în parcare și s-o întindem cât mai repede la locul măreței faptei, mă sună, cine credeți? Ați ghicit – EA – Cicioaica, adevărata mamă Omida, clarvăzătoarea de gradul IV, mirositoarea de bullshituri, spărgătoarea de chefuri prelungite, desfăcătoarea de blesteme și binefecătoarea cu aspirină, măreața regină a nopților dar mai ales a zilelor mele:

– Să treci pe la supermarket și să cumperi apă, zahăr, cafea, înghețată și ceva fructe. Când vii să nu suni, te descalți înainte de a intra, lași cumpărăturile pe masa din bucătărie însă înghețata ai grijă să nu uiți să o așezi cum trebuie în congelator; te întorci pe hol, te încalți iarăși apoi poți pleca liniștit la Auraș…Noi vom fi în parc. Să-i spui la mulți ani din partea mea sărbătoritului și să nu uiți să-l anunți de regretul meu cu privire la faptul că nu pot veni la petrecerea lui.

Închide aproape nelăsându-mă să-i răspund, semnalizez iute și fac repede stânga intrând în trombă în parcarea supermarketului de cartier aproape acroșând o pisică care traversa imprudent. Îi spun valorOS-ului să mă aștepte în mașină și zbor către magazin. Alerg printre rafturi umplând rapid coșul și încerc la rândul către casa de marcat să refac mintal lista Cicioaicei astfel încât să nu-mi scape ceva cumva din cauza vitezei mele rapide de reacție. Ies din magazin și mă îndrept cu pași mari către mașină. Nu cred ca din momentul telefonului primit de la Maleficent cu plete blonde să fi trecut mai mult de vreo 15 minute – record incredibil de reacție. Ce nu face motivația pozitivă din oameni😁…

La vreo 2 metri în spatele mașinii mă opresc cu cele două sacoșe cu cumpărături în mâini și asist înmărmurit la cea mai tare fază pe care am văzut-o în ultimul timp. Mărturie stă poza atașată acestui articolaș, fotografia fiind făcută de mine și având acordul (GDPR😀) al deținătorului mâinii din imagine. În stânga megănașului meu staționa mândru un falnic MERCEDES 190d – știți voi despre care vorbesc aici – limuzina anilor ’80, mașina gangsterilor est-europeni de la începutul anilor ’90, a dictatorilor sud-americani și/sau a baronilor drogurilor. Fix pe portbagajul mașinii se afla un bax cu ulei de floarea soarelui, iar un nene pe la vreo șaizeci și ceva mărunțiș de ani stătea sprijinit de mașină și turna cu o mină plictisită în rezervorul propriei mașini conținutul unei sticle cu ulei. Relua apoi aproape mecanic acest ritual, destupând tacticos capacul unei alte sticle și golind iarăși uleiul în rezervorul bătrânului merțan. Stupefacției mele îi dă replica cu un zâmbet amuzat, apoi îmi răspunde dator întrebării mele nerostite:

– Ai dracului nemți, nu-i așa dom’le!? Trei mașini d’astea am în total – două le țin pentru piese. Toate merg cu cel mai banal ulei de masă. Consumul e același cu cel al motorinei, diferența de 2 lei favorabilă uleiului de floarea soarelui în dauna motorinei mă face să aleg varianta asta mai economică. Se spune că Hitler ar fi spus că nu vrea să depindă de resursele nimănui. Dacă ar fi rămas fără petrolul rusesc (așa cum s-a și întâmplat dealtfel), mașina de război germană trebuia să meargă înainte. Să știți că – în afara unui miros de ulei ars – nimic nu lasă să se simtă că nemțoaica mea înfulecă ulei de masă și nu motorină! Așa că prefer întotdeauna când vin o dată sau de două ori pe lună la cumpărături să fac și plinul gălbioarei mele – încheie unchiașul mângâind în același timp cu un gest tandru capota mașinii.

Intru în mașină bulversat de ceea ce tocmai am auzit și – mai ales – am văzut și nu plec din parcare până în momentul în care nenea cu uleiul nu termină de făcut plinul aragazului său mobil și nu pleacă cu singurul (cred) mercedes de aceeași culoare cu propriul său combustibil comestibil – combustibil dealtfel perfect capabil în același timp să potolească foamea mașinii nemțești dar și pe cea a șoferului acesteia – ajutând la fel de bine și la preparatul cartofiorilor prăjiți sau de ce nu? – asezonării unei salate cu roșii tradițional românești😁.