Supermanul cu pulover alb

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Faceți, dragii mei – un mic efort și încercați să vă reamintiți de voi înșivă – aflați cuminței la vârsta magică a elevilor din clasa a VII-a sau a VIII-a. Reușiți? Acum încercați să vă imaginați cum vă simțeați…Doamne – cum respiram viața pe-atunci, cum vedeam lucrurile – de parcă erau făcute, construite numai cu puterea voinței mele, ale noastre dacă vreți. Chiar așa! Eram supermanul propriei mele lumi, pe care o salvam de fiecare dată de la distrugere totală reușind întotdeauna să primesc cele mai invidioase priviri de la toți băieții geloși pe superputerile mele, tot așa cum primeam semeț și mândru nevoie-mare cele mai dulci priviri de la cele mai frumoase fete.

Încerc – probabil eșuând mai degrabă – să vă construiesc imaginea adolescentului de acum vreo 3 decenii, cu trupul dar mai ales cu mintea fierbând de aburii timpurii ai tinereții, de schimbările hormonale, de urletul tăcut al lupului aflat în suflețelul fiecărui cățeluș aflat în primăvara timpurie a existenței lui.

Nu am așteptat niciodată cu atâta ardoare orele de meditație la limba română, așa cum le așteptam pe atunci. De la ușa apartamentului meu și până la poarta doamnei profesoare făceam exact 15 minute. De la Lady Dragon a limbii române, purtătoarea unei perechi de ochi înfiorători de aprinși și a unei priviri iscoditoare – am învățat delimitările propozițiilor amestecate într-o frază sau necesitatea reținerii absurde și pederost a nesfârșitelor comentarii ale unor opere ale literaturii noastre, cum ar fi Apus-ul de Soare al lui Barbu Ștefănescu Delavrancea sau (de ce nu?😄) amintirile pline de savoare ale lui Creangă. Dar altceva îmi amintesc că a încercat doamna profesoară de limba și literatură română Drugea să ne învețe, și anume – inutilitatea regalității în istoria noastră😲 și/sau mai ales pericolul uriaș reprezentat de influența malefică😏 și tot mai crescută a regelui Mihai asupra tinerelor generații. Nu voi face acum vreun proces de intenție nimănui – nah…erau vremurile tulburi ale anilor ’90. Simplul fapt pentru care amintesc despre lucrurile de mai sus este să vă fac atenți la un cu totul alt motiv, total opus și cu mult mai important pentru care abia așteptam orele pline de farmec din casa bătrânei profesoare și – ca să fiu sincer până la capăt – puțin îmi păsa mie de toată vorbăria cu sau fără sens a profesoarei mele de meditație. De fapt, puțin îmi păsa mie de toate frazele astea întortocheate care trebuiau descâlcite în propoziții principale și subordonate. Mă enerva teribil că trebuia să rețin precum un robot niște comentarii tâmpite despre faptele de vitejie ale lui Ștefan cel Mare (și Sfânt după canonizarea făcută imediat după revoluție) sau să memorez aventurile pe care un descreierat (Doamne iartă-mi blasfemia, că nu știam ce gândesc😂) le-a avut în copilărie și pe care, acum – cu vreo 150 de ani mai târziu, niște imbecili ne forțau pe noi, niște copii ai revoluției, ai viitorului – ne forțau, repet – să le comentăm. În apărarea mea, în apărarea generației mele nu vă pot aduce decât (tot) tinerețea asta – fântână a exuberanței, a greșelilor plăcute, a experiențelor de tot felul, a cuvintelor repetate la nesfârșit de genul iartă-mă sau îmi pare rău…

Și totuși motivul pentru care vă rețin atenția acum este cu totul altul. Unul banal, previzibil…Făceam meditația cu 2 fete din aceeași generație cu mine, aflate însă în clase diferite și – în ciuda sforțărilor intense – nu am reușit să rețin numele decât uneia dintre ele – evident, doar ale ei – ale fetei cu părul lung și de culoarea castanelor. Cu Dana Vlad mă întâlneam exact la jumătatea drumului către casa profesoarei și mergeam împreună, încercând stângaci de fiecare dată să lungesc drumul ăsta devenit deodată atât de scurt parcă. Pantalonii mei preferați, adidașii noi și piece de resistance-ul – puloverul alb, strategic băgat în pantaloni😁 și cu mânecile suflecate – mă ajutau în ziua aceea să îmi iau avânt, să îmi fac curaj și să o întreb dacă vrea să o însoțesc către casă la întoarcere. Parfumul părului ei, plutind către mine tocmai de partea cealaltă a mesei de studiu mă făceau să uit complet orice conjugare și mă forțau deasemenea să visez cu ochii larg deschiși.

Și cum marele nostru Creator potrivește atât de bine lucrurile – tocmai în ziua aceea, colega Danei a lipsit de la orele de meditație și cumva normal, de parcă era cel mai natural lucru, i-am spus fetei că o voi însoți până la casa ei. Mi-a zâmbit așa cum numai fiicele Evei o pot face și vă jur că nu îmi amintesc nimic despre ce am vorbit tot drumul, însă nu am cum să uit ghiara aia teribilă care mi-a cuprins pieptul aproape nelăsându-mă să respir dar care mi-a dat și sentimentul ăla fantastic de levitație, de plutire deasupra cimentului, de parcă adidașii mei doar mângâiau trotuarul😊. Ce mai încolo și-ncoace – eram exact acolo – în al noulea cer😇…

…sau așa credeam eu. Pentru că ajunși în fața blocului ei, Dana a vrut să îmi demonstreze că există mai multe niveluri celeste😄. Total neașteptat m-a luat de mână, mi-a pus cealaltă mână pe piept și m-a sărutat rapid pe buze fugind apoi iute în blocul unde locuia…Sau cel puțin așa îmi închipui – pentru că după momentul exploziei sărutului – nu am mai văzut, auzit, simțit nimic preț de vreo jumătate de ceas. Deh – oprirea timpului, pe lângă levitație este o altă putere a supermanului cu pulover alb.