Don Florin De La Buzău

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

– Hai să-ți spun una bună de tot! – mă țintuiește cu privirea personajul aflat în fața mea. Stăteam la un pahar cu vin rece într-una dintre zilele astea și mă uitam pe pozele de la nuntă…Băi, băiatule – mă trece deodată un fior pe șira spinării. Nu știam ce mama dracului e în neregulă – părea că e un element nepotrivit într-unele dintre fotografii, ceva nu se lega deloc. Tu, mă știi – când mă chinuie ceva, nu pot să mă liniștesc deloc! Îmi trezesc nevasta care se odihnea nițeluș după opt ore de muncă și o întreb ce e în neregulă în poză? Mă întreabă total irelevant cât am băut, îi răspund că nu are importanță și revin la vinul și la dilema mea. Abia după vreo 2 ore și preț de câteva sticle cu vin bun (de Pietroasele, de la un client dator) mă izbește ADEVĂRUL. Sunt cuprins de ușurare, parcă m-a luminat Dumnezeu și Măiculița Domnului. Urlu rapid la Domnica să vină și o întreb iar:
– Iubita mea, draga mea soțioară, prințesa suflețelului meu chinuit – spune-mi tu ce crezi că e în neregulă la poza asta cu noi doi, cu nașii și cu părinții tăi? Hai, privește cu atenție! Nu te grăbi…Ia uită-te tu la noi 2 cât de fericiți suntem, cum ne privesc nașii cu drag și cum mă privește tata-socru cu o ură înduioșătoare. Iar mămicuța ta, mă mir cum dracu a găsit ăla suficient loc s-o cuprindă în poză…Ei, ce zici? Ai ghicit ce este în neregulă în tot tabloul ăsta drăgălaș? Cum adică nimic? Vrei să-ți spun sau nu?

Vă jur că așteptam cu sufletul la gură finalul poveștii marelui personaj aflat în fața mea și nu îndrăzneam nici să clipesc, cu atât mai puțin să îl întrerup cumva și să îi atrag atenția că mă duce pe tărâmul Șeherezadei deja, cu povești în alte povești. Nici nu mai conta – absorbeam ca un aspirator fiecare cuvințel pe care artistul cu pereche aflat în fața mea mi-l servea.

– Și acum fi atent, poete! Mă privește iscoditor să vadă dacă are atenția mea totală (ca și cum ar fi fost posibil altfel😊) și continuă imberb:
– Spune ce crezi tu că nu-mi dădea pace în poza aia nenorocită!? Ce nu se potrivea? Nu bănuiești nimic, nu-i așa? EU!! Eu sunt ăla care stricam armonia întregii fotografii! Mă uit de încă vreo 2-3 ori la ea și încep să râd ușurat. Păi gândește-te și tu: miresica, mama și cu tata socru, nășicii sunt parcă din același film, parcă ar fi rude apropiate cu marele Bran, pe lângă asemănarea fizică (parcă făcând cu toții reclamă la cârnații de Pleșcoi😁) au o jovialitate caracteristică mărețului comediant. Pe când eu…uită-te atent la mine, mai scade încă vreo 5 kilograme și îți vei construi deja în minte tabloul de care îți spuneam. Dacă mă întorceai în profil zici că eram coperta abecedarului. Și ce față deplorabilă…Pffff, chiar așa – parcă eram pe punctul să plâng – exact cum făcea și Stan. Ha ha ha! – râde cu capul dat pe spate – chiar așa. Propria mea poză de nuntă – Stan cu Branii!

El e Florin. Atât de simplu. Înalt, slab și un pic adus de spate este imaginea perfectă a unui stâlp electric stradal care orbește cu lumină pe oricine îi iese în calea vizuală. Cu o claie de păr aflată într-o neorânduială fermecătoare, reușește în același timp să pară atât un tip care are nevoie urgentă de un frizer dar – la fel de bine – ar reprezenta cu brio și un nene care ar face reclamă vreunui transplant de păr, sclipitorul om aflat în fața mea având un început de chelie pronunțat. Cu tenul măsliniu și mustăcioara subțire specifică actorilor italo-americani ale anilor de aur ai Hollywoodului și cu o lipsă (temporară) aproape completă a oricărui dinte sau măsele în gură – reușește fără voie să atragă ca un magnet atenția tuturor…Purtător al unui nas acvilin, de pretor roman – Florin este deținătorul unei formidabile perechi de ochi, care efectiv te hipnotizează cu intensitatea privirii lor. Don Quijote de câmpie reprezintă întocmai tipul cu o cisternă de simpatie la purtător, cu un farmec înnăscut copleșitor care te cucerește definitiv și care, spre deosebire de cavalerul lui Cervantes – își bate joc conștient și cu umor, cu o finețe desăvârșită de orice formă de autoritate scorțoasă…Compătimesc pe oricine aflat în postura de a-i fi șef sau de a-l contrazice cumva😄.

– Stai așa – mă sună Domnica! Nu pleca nicăieri…

Se întoarce cumva lateral și vorbește tare în telefon:

– Da, veverița mea! Așa este – am uitat iarăși să mănânc..Da, da, da! Am fumat numai 1 pachet de țigări de azi-dimineață, îți jur! Da – voi mânca…Când voi ajunge acasă? Păiii, ia să vedem…în jur de ora 16 -16.30, cel mult la 19 sunt acasă, știi că vreau să urmărim împreună serialul nostru de la ora 20 de pe Kanal…Sigur, regina mea! Și eu te iubesc, lumina ochilor mei..Hai pa-pa!

Se întoarce fulgerător spre mine și continuă în aversă:

– Ce spuneam? Aaaa, da! Ce-ar fi să ne întâlnim noi la vreo bericică într-o sâmbătă după-amiază? Am câteva povestioare de îți vor face ouțele să se micșoreze precum niște măsline, poete! Ce spui? Nu ai vrea cumva matale să scrii despre mine? Ai avea material suficient, crede-mă! Ia stai așa! Trebuie neapărat să scrii despre mine, ai înțeles!? Chiar așa! Ia scrie tu despre mine dar să nu-mi dai numele adevărat. Sunt mulți proști care nu ar înțelege focul pe care îl am în mine, așa cum simt că tu mă înțelegi…Să scrii, poete! Scrie până îți va lua creierașul foc, așa cum desenez eu, uitând de tot! Să știi că dacă nici eu nu înțeleg o pasiune, atunci nu știu cine mama dracului ar înțelege… Hai la revedere, poete!

Plec de-a-ndăratelea de la întâlnirea cu unul dintre oamenii potriviți sufletului meu. Mă uit buimac la ceas și nu știu când au trecut 2 ore, iar mintea îmi este bombardată aproape toată ziua cu imaginea, cu vorbele artistului cu pereche, cu Don Florin De La Buzău și abia aștept ca aleile astea întortocheate ale vieții să ne aducă iarăși împreună și să intru iarăși pe tărâmul fantastic al talentului pur, al carismei autentice, al râsului din toată inima.