Drăgaica

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

V-aș ura tuturor un mare: Noroc! și – cunoscându-mă bine de tot (pe mine însumi 😁) – din adâncul sufletului un fierbinte: Să-mi trăiți! Mă opresc numai din teama de a nu mă privi cu toții cumva chiorâș și absolut neîncrezători. Mă voi mulțumi astfel să-i gâdil (numai) un pic egoul celui mai bun prieten al subsemnatului, adresându-mă direct persoanei care mi-a fost mereu aproape, mai degrabă certându-mă sau îndoindu-se permanent de mine și privindu-mă aproape întotdeauna cu o mină flegmatică sau vorbindu-mi de sus. Niciodată mușcătura ironiei amicului meu nu a fost atât de adâncă, precum cea folosită împotriva mea. Așadar mă voi adresa ție, parasolar sentimental, aspirator de senzații, vampir de emoții – și îți voi spune: Să-mi trăiești!

Și cum să nu te prețuiesc tocmai eu pe tine, cel care mă însoțești permanent și oriunde? Chiar și în Drăgaica noastră celebră și complet cucerită de fumul grătarelor încinse sau de mirosul pastramei de oaie, a cârnaților de Pleșcoi sau a mititeilor bine preparați și care, parcă an de an sunt și mai delicioși, mai mulți, mai…mari😀. Mă aflam zilele trecute, aproape de spartul târgului nostru renumit împreună cu Cicioica (proprietate personală😊 cum mucalit punctează un alt bun amic) și cu rodul (numărul 2 în ordinea apariției) iubirii noastre – Rareș. După 3-4 ture în pas moderat printre nesfârșitele tarabe care vând orice, observ amuzat cum deja mă salută recunoscându-mă – majoritatea vânzătorilor ambulanți. Fii’miu e imaginea deznădejdii, a dezolării și observ uimit cum mă privește la fel cum o fac și eu, adică neajutorat, aflându-se exact la vârsta ingrată în care este prea mare să mai protesteze plângând și prea mic să fie rebel (cu sau fără cauză😜) așa cum este soră’sa spre exemplu – care lipsește, bineînțeles perfect motivat, spunându-ne că preferă să privească cum crește iarba și urându-ne distracție plăcută, neuitând să îmi zâmbească sugestiv întocmai cum îi zâmbea întotdeauna Tom când îi punea o capcană lui Jerry😂. Nevastă’mea – cu o energie și o prospețime incredibilă – continuă marele nostru quest, magica noastră aventură a căutării șepcii perfecte pentru Rareș (Pentru că, nu-i așa dragă? Nimic nu poate șterge farmecul înnoirii cu vreun lucru cumpărat din Drăgaica noastră – parcă te poartă în trecut…). Nu există nimic care să-i facă față voinței Cicioaicei noastre: niciun soare nu e prea arzător, nici vreun copil nu este prea obosit, cu atât mai puțin nu există nici(decum) vreun soț plictisit. După 2-3 ture în mașinuțele bușitoare alături de fii’miu, mă declar complet surprins de verva mea regăsită, de parcă bușiturile mașinilor mi-au dat un boost de energie și – tocmai în momentul când mă pregăteam să-i propun Cicioaicei un mic popas sub umbreluțe, în fața vreunei bericici reci și a câtorva mititei sprintenei – aud deodată glasul nevesti’mii de parcă ar fi prevăzut dorința mea arzătoare:

– Haideți că v-am făcut și poze – sunt drăguțele foc! Abia aștept să le postăm pe feisbuc! Și pentru că ați fost atât de cuminți, vă promit că imediat după ce mai dăm o mică tură de adio tarabelor, ne oprim undeva să mâncăm niște mititei! Ce spuneți, băieți?

Rezist stoic să mă uit în ochii copilului pentru că – sunt sigur de asta – observându-i disperarea din ochișori aș fi izbucnit în lacrimi – voi, mă știți! – nu aș fi rezistat, al naibii de empatic/simpatic cum sunt😄😄😄.

Și – spuneți-mi voi acum: cum să nu apreciez marea răbdare a amicului meu, cum să nu ridic sus de tot halba asta rece (abia scoasă din congelator) plină cu bere și exact cu două degete orizontale cu spumă și să îi urez multă sănătate, minte suficientă, răbdare maximă și – bineînțeles – nelipsita, tradiționala, entuziasmanta zicală autohtonă: La mai multe, Sorine!