Maneaua, doctoru’ și străbunica

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Nici nu știu cum să încep ceea ce urmează să vă povestesc…Exact când am crezut că nimic pe lumea asta nu mă va mai surprinde sau cel mult îmi va stârni doar vreo reacție (normală) de uimire reținută – se întâmplă câte un lucru care mă face de fiecare dată să zâmbesc și să mă închin resemnat zeului destin și – mai ales – să asist înmărmurit la nesfârșita lui imaginație.

Mă aflam zilele trecute în mașină și așteptam răbdător împreună cu fiică’mea să se facă ora exactă – 9 A.M. – ora pregătirii suplimentare la matematică. Zi de weekend, dimineața devreme, ciripitul vrăbiuțelor aflate lângă tomberoanele de gunoi ale insulei cu blocuri se auzea atât de frumos, încât dacă închideai ochii și făceai abstracție de izul pubelelor, puteai paria că te afli în mijlocul unei poienițe. Ce mai încolo și-ncoace? Aproape ne simțeam cu un picior în vacanță, undeva la iarbă verde poate😁. Și, deodată – se întâmplă! Băi, oameni buni – ceea ce mai auziți pe ici, pe colo, ce mai citiți prin vreo revistă sau oriunde pe net-ul ăsta nesfârșit ni se întâmplă și nouă. Exact în mijlocul minirecreației noastre senzoriale – începe un concert abrupt, bolovănos, aproape contondent exact la două mașini parcate în stânga noastră. Urletul tânguitor binecunoscut al unor ravemanele, știți despre ce vorbesc aici – newagemanelele – tipul ăla agasant de ra-ta-ta-ta și haa-ul ăla scornit de nenea Salam – a umplut brusc întregul cubaj cu sunete aflat între blocurile alea gri, alungând nu numai orice gând de poienițe sau iarbă verde – dar amorțind total orice vietate aflată în jurul epicentrului – în raza de acțiune a automobilului cu pricina.

Acum, nu mă înțelegeți greșit! Nu! Nu sunt tipul ăla arogant, cu pretenții aiuristice și semidoct, strâmbând din nas la orice ar putea să-mi strice cumva armonia interioară, feng-shui-ul prețios. Ba, dimpotrivă aș putea spune! Cine mă cunoaște suficient, știe că NIMIC nu îmi fabrică mai multă plăcere decât lucrurile făcute cu/din pasiune. Pot aprecia în egală măsură (aproape) orice fel de muzică – dealtfel muzica lăutărească reprezintă una dintre slăbiciunile mele, dar nu spun pas nici manelelor – au farmecul lor binecunoscut. Dar, dragii mei – eu vorbesc aici despre cu totul altceva! Eu acuz în cazul de față o tentativă de omor a timpanelor cu circumstanțe agravante. E adevărat că orice fel de muzică, indiferent cât de suavă ar fi, pusă pe repeat devine agasantă. Cu atât mai mult, închipuiți-vă numai tânguielile parcă nesfârșite alăturate ratatata-ului agresiv, totul la o frecvență crescută, iar forma parcării în care ne aflam, înconjurată de blocurile precum niște munți – nu făceau decât să amplifice ca un prelung ecou magnificul concert.

Mă dau jos din mașină, mai mult curios, decât nervos și parcă îmi și imaginam imaginea melomanului: ori vreun pițiponc prăjit cu o șapcă halogenă aruncată aiurea pe cap, ori vreun peruan supraponderal plin cu obligatoriile podoabe tradiționale orbitor de strălucitoare ale amerindienilor azteci😎; mă așteptam și la bonusul reprezentat de binecunoscutele desene-tatuaj aflate pe antebrațe – modalitate de recunoaștere rapidă a moștenirii lor tribale. Surpriză! – sau mai bine-spus minisurpriză: era vorba despre cea de-a treia categorie și anume – tipul domnișoarei de club – genul etno-manele; știți voi despre ce model și cu ce dotări suplimentare vorbesc aici! – cea cu unghiile de mărimea propriilor degete și ascuțite precum niște lame, cu sprâncenele tatuate agresiv și îmbrăcată cu cel mai desăvârșit bun gust – fustă mini din paiete asociată cu un top total neasortat🤤 – cu o cantitate apreciabilă de machiaj la purtător și care m-a făcut imediat să intru la loc în mașină cuprins de un fior inexplicabil de teamă😜.

Hmmmm…sunt răutăcios și nu e bine să judec atât pe ceilalți, cel puțin nu în zilele noastre – când nu e politically correct să judecăm situații, cu atât mai puțin oameni. Trăim timpuri în care ne întrebăm complet consternați dacă avem voie să (mai) gândim sau mai bine spus să cântărim vreo situație d.p.d.v al bunului-simț. Cam totalitatea astea de gânduri filozofice îmi treceau prin minte și tare mândru eram de mine și de capacitatea mea de filtrare a…valorilor. Simțiți cu toții probabil autoironia din vorbele mele – pentru că mie îmi este limpede un lucru, și anumeîn momentul în care suntem convinși de faptul că suntem buricul pământului, că deținem adevărul absolut – suntem cu totul pierduți! Nimic nu ne face mai ridicoli și nedemni decât supraaprecierea propriei noastre importanțe. E bine să fii sigur pe tine, să gândești pozitiv dar e ÎNGROZITOR să te consideri formator de opinii ori vreun influencer de top și să te crezi propriul tău etalon de măsurare a valorilor, a tuturor lucrurilor bune sau rele – instrumentul desăvârșit de demonstrare a bunului sau (și mai rău) a binelui. De asta ne e și atât de greu uneori să intervenim atunci când ceva simțim că e în neregulă – ne e teamă de ridicol, ne e jenă să nu deranjăm cu propria noastră judecată. E o linie subțire între ridicol și etic!

Închei (sper😂😂) această mare paranteză cu gânduri și sunt smuls brusc din ședința Consiliului de Administrație al propriului meu creieraș de zbârnâitul strident al telefonului. Și astfel, dragii mei – abia acum intervine zeul ăla jucăuș despre care vorbeam la început. Să fim serioși: ce v-am povestit mai sus o fi amuzant dar nu e nici pe departe atât de spectaculos și reprezintă numai un lucru, o situație cu care ne putem dealtfel întâlni cu o foarte mare probabilitate fiecare dintre noi, în zilele noastre și am adăugat-o numai pentru zugrăvirea stării mele sufletești la momentul târâitului de telefon. La celălalt capăt al firului😜 se află unul dintre cei mai buni (și vechi) colegi, Serghei:

  • – Salutare, amice! Ești bine? Nevasta, copiii bine? Mișto reuniune am avut! Eu zic s-o facem anual, ce spui? Auzi, îmi faci și mie un mic serviciu? Să nu cumva să spui NU! E vorba de un fleac…O știi pe nevastă’mea – Maricica? Cum adică, nu o cunoști? În fine, nu contează asta…Maricica are o mămăiță mai bătrâioară – bate suta anul ăsta. Se ține tare bătrânica dar are și ea un mare vis – vrea să o consulte un doctor! Cum adică, cum poți să mă ajuți? E simplu – baba nu are nimic: am fost la trei doctori, iar în afara unei demențe senile aflată într-o fază incipientă, bunica nu are nici pe naiba! Problema este că vrea cu tot dinadinsul un control cu un doctor dermatolog specializat pentru… bătăturile din călcâie. Un fleac, adică! Ai înțeles, amice?

Amicul se întreabă din ce în ce mai des dacă nu cumva este victima vreunei farse bine elaborate. Întreb timid:

  • – Bun…și eu cum te pot ajuta!? Că tot nu înțeleg…
  • – Păi – e simplu, bătrâne! Te aștept mâine pe la noi, te îmbrăcăm cu un halat alb, stetoscop îți aduce Maricica, iar un tensiometru găsim noi pe undeva…Stai și tu o jumătate de oră, o asculți, îi prescrii o alifie pentru crăpăturile din talpă și pleci. Ăăăă…bine că mi-am amintit: vreo ștampilă oarecare pentru rețetă ai cumva? Să nu spui că nu mă ajuți..hai că fac cinste!

Acum nu vă închipuiți că promisiunea ipoteticei cinste promisă de amicul meu m-a convins, ci mai degrabă drăcușorul ăsta neliniștit care nu m-a părăsit niciodată total, și care mă tot îmboldea să accept spunându-mi că va fi (cel puțin) o experiență interesantă. Doamne! Și ce experiență…

Ajung a doua zi bine pregătit emoțional, chiar încercând să-mi iau o mină serioasă de doctor foarte ocupat și mă grăbesc să sun la ușa pacientei mele nonagenare. Nici nu apuc bine să ridic mâna spre butonul soneriei, când ușa e trasă larg, iar o mână vânjoasă mă trage înăuntru rapid:

  • – Bine ai venit, doctore! Dar ați întârziat, nu glumă! Poftiți repede în sufragerie – nana vă așteaptă nerăbdătoare, îmi face cu ochiul colegul meu împingându-mă, abia reușind în ultima clipă să-mi regăsesc echilibrul.

În camera de zi a apartamentului mă așteaptă, în ordinea vârstei: cei doi puști ai angajatotorului meu – mucoși și cu gura deschisă, cel mare nedepășind 4 anișori; urmează la rând o doamnă rotunjoară ca un butoiaș și roșie în obrăjori, iar la finalul șirului se afla o mogâldeață de mămăică, îmbrăcată cu un flanel de lână (normal având în vedere faptul că ne aflăm abia la început de iunie😀) – numai privind-o reușind să transpir automat. Toți mă priveau curioși și cu o urmă de reproș amestecată cu teamă.

  • – Domnu’ doctor, vă aștept de joia trecută! I-am spus Maricichii că eu îl vreau pe doctorul Sava, un băiat nemaipomenit. La ultimul consult, acum mai bine de 30 de ani mi-a spus că voi mai trăi cel puțin 20 de ani. Voiam să văd ce mai are de spus acum, zâmbește ușor mămăica. Am fost prietenă cu mamă’sa – Dumnezeu s-o odihnească… – și începe să se tânguiască încetișor bunicuța.
  • – Mamaie, ți-am spus doar că doctorul Sava e în concediu la Sovata! Domnu’ doctor Sorin e unul dintre cei mai buni medici dermatologi – îi spune pe un ton acut femeia. Se întoarce privindu-mă și mă lămurește laconic:
  • – Doctorul Sava a murit de vreo 10 ani – de bătrânețe, bineînțeles – nu am avut inima să-i spunem…
  • – Da, înțeleg perfect – bine ați făcut! O decizie bună, dealtfel vă ocupați admirabil de ea – continui aberant de parcă rolul de doctor îmi intrase total în instalație😃.

Serghei intră victorios pe ușă înmânându-mi una bucată de stetoscop, un tensiometru profesional, o pereche de mănuși chirurgicale și una bucată de mască medicală facială:

  • – Poftiți, domnu’ doctor! Exact cum ați dorit… – mi se adresează pompos amicul făcându-mi complice cu ochiul.

Începe calvarul de nedescris al îmbrăcării mâinilor cu mănușile alea îngrozitor de strimte. Simțeam cum efectiv transpirația îmi curge pe șira spinării. Noroc că Maricica îmi tampona ușor fruntea exact cum a văzut probabil în nesfârșitele soap opera, gen Tânăr și neliniștit sau Spitalul de Urgență.

Încep stângaci să examinez cât pot mai bine micile șăntulețe din călcâiele bunicuții, îi iau tensiunea ajutat de amicul Serghei, îi ascult conștiincios plămânii, mormăind ceva numai pentru mine și făcându-i pe toți ai casei să-și țină respirația temători. Apoi – într-un final – îmi dau masca jos, apoi mănușile, înșfac paharul cu suc rece de pe masă dându-l rapid peste cap și – uitându-mă în ochii bătrânicii – o întreb dezarmant:

  • – Spui că ai împlinit anul trecut 99 de ani, mămăică? Să știi că nu e bine deloc ce am auzit acolo – continuu arătând cu mâna spre pieptul femeii…Îți voi recomanda un tratament bazat pe liniște, completat de o odihnire a corzilor vocale – cu alte cuvinte nu vei mai vorbi deloc vreme de vreo 2 săptămâni. Îți voi scrie o rețetă prin care îți recomand folosirea unei alifii pe bază de flori de gălbenele și – odihnă! odihnă! odihnă! Ne revedem peste 2 decenii! Vrei să spui ceva? Nu!! Liniște absolută timp de 14 zile!

În vestibul, emoționați – Maricica, cei doi puști mucoși și Serghei mă așteaptă aproape lăcrimând și mă îmbrățișează îndatoritori, luându-ne rămas bun precum cele mai bune rude. Plec cu un mix de sentimente – parte vinovat, parte ușurat dar cu busola morală totuși arătându-mi mai degrabă OK-ul. Hmmm…ceva parcă lipsește totuși, gândesc cumva neliniștit. Ridic ochii la timp tocmai pentru a fi martor la apariția celui mai spectaculos curcubeu care mi-a fost dat vreodată să văd, în aer mirosul de iarbă proaspăt cosită îmi inundă nările și un sentiment de bine mă cuprinde rapid. Viața e frumoasă! – gândesc aproape zâmbind. Deodată tabloul este completat cum nu se putea mai bine de binecunoscutele acorduri ale ra-ta-ta-ta-ului nelipsitelor noastre manele contemporane. Ciudat – dar zâmbesc un pic mai liniștit – parcă totul are sens abia acum…🤗🤗🤗

Să ne citim cu bine!

Dacă ți-a plăcut – nu uita butonul de mai jos…un share e mare lucru

Please follow and like us:
error4
fb-share-icon20
Tweet 20
fb-share-icon20

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *