Pufuleții

Notă relativ importantă😀: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Voi – ăștia puțini – cei care vă rupeți o fracție din timpul ăsta din ce în ce mai prețios, mai greu de găsit – și vă opriți un pic din drumul vostru citindu-mi pe aici micile articolașe; tuturor cărora mă asemănați (deloc măgulitor și total deplasat) marelui Creangă, făcându-mă să mă simt și mai inconfortabil, nesigur…frustrat decât sunt de obicei – în același timp reușind performanța să-l faceți pe cel mai iubit popă de țară al neamului nostru să se prăpădească de râs pe lumea cealaltă; așadar tuturor, vă mărturisesc că – nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la timpul trecut, nu știu cum naiba se face dar îmi răsar în minte aproape întotdeauna întâmplări deloc măgulitoare cu privire la eu-ul meu de altădată.

Zâmbesc strâmb chiar în momentul când scriu rândurile astea și mă foiesc neliniștit pe credinciosul meu fotoliu, jenat de o amintire sau alta, de parcă timpul trecut este legat strașnic de prezent (și așa și este!) – lăsându-mă în cele din urmă cucerit, invadat de o amintire dragă – aflată bine ascunsă într-un sertăraș al memoriei și ieșită acum brusc la suprafață la vederea unei tinere domnișoare – purtătoare a nelipsitelor căști și care mănâncă delicat dintr-o pungă niște banali pufuleți.

Demult, tare demult – pe vremea minunii tehnologice numită CASETOFON, a bairamurilor făcute ad-hoc la unul sau la altul pe acasă care se nimereau singuri; atunci când era celebrelor ORACOLE tocmai apunea, iar epoca scrisorilor înșirate cu stiloul/pixul pe o coală albă de hârtie și care începeau toate cu draga mea/dragul meu, încheindu-se invariabil cu al tău/a ta – tocmai își dădea duhul lăsând loc viitoarelor mesaje text; într-un cuvânt cândva pe la mijlocul anilor ’90 am cunoscut o mică fată.

Mai mult ca orice altceva, simțul olfactiv îmi deschide – cel puțin mie – sinapsele cu amintiri. Nimic nu mă face să tresar mai mult ca senzația tulburătoare pe care recunoașterea unui parfum mă cuprinde dar – în același timp – de fiecare dată de câte ori – spre exemplu – îmi inundă nările mirosul plăcintei de dovleac a maică’mii îmi aduc aminte de tot atâtea ori de o mână de camarazi cu care împărțeam lacomi pachețelele cu bunătățuri primite de la ai noștri. Ciudate ființe mai suntem noi, oamenii – animale cu conștiință!

Roșesc de fiecare dată și revăd în minte întocmai ca un film mut dar plin de culori vii cum o tânără domnișoară aflată în stânga mea, în banca a 4-a de la geam, mănâncă cu poftă dintr-o pungă cu pufuleți în fiecare pauză mare, cu o aparentă detașare față de tot ce o înconjoară. Nimic nu lasă să se vadă vreo emoție pe chipul ei și numai sub privirile total aiurea pe care colegul ei din dreapta i le arunca, aflat în banca a 4-a de la mijloc – se schimbă parcă ceva – la început insesizabil, apoi parcă din ce în ce mai pronunțat – culoarea obrajilor devenind de un roșu intens, în ciuda ritmului absolut calm cu care mecanismul mână-pungă-gură părea neschimbat.

Par probabil puerile și prostești, total nesemnificative dar mici filmulețe mentale, cum sunt cele de mai sus – construiesc și întăresc o imagine cu care rămânem în suflet. Pentru mine, imaginea pufuleților galbeni, a culorii obrajilor roșii, a puloverului verde intens va rămâne mereu strâns legată de ea, de RODICA.