Groaza

Notă relativ importantă😀: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Doar proștii nu au regrete! – parcă așa se spune…Eu – mărețul frustrat al propriului meu microunivers – mint cu nerușinare pe oricine vrea să mă asculte (inclusiv pe mine însumi) și mă bat mândru nevoie mare cu pumnii în piept spunând oricui vrea să mă audă: ”Prefer să regret mai târziu ce am făcut, decât ceea ce nu am încercat!” Prostii de om frustrat! Fiecare dintre noi avem câte un lucru de regretat…

Știți care e unul dintre cele mai vechi regrete de care îmi aduc aminte? Lipsa de la agapa de la sfârșitul clasei a 8-a. Nu știu mulți despre lucrul ăsta (ceea ce dă măsura propriei mele popularități juvenile😊) dar ăsta e tristul (pentru mine, cel puțin🤗) adevăr. Am blamat vremurile tulburi ale începuturilor anilor ’90 – cu maică-mea veșnic plângându-se de lipsa unui lucru sau a altuia; am încercat să minimalizez importanța acelor câteva zile de final gimnazial petrecute undeva, la Arbănași parcă. Degeaba! Monstrul ăsta numit frustrare, îmi roade mățișoarele și parcă numai acum, când scriu despre lucrul ăsta – îmi dă pace și mă lasă să respir liniștit. Ascultam invidios mulțimea de întâmplări amuzante, de mici picanterii bune de păstrat într-un borcan bine sigilat, plin cu amintiri de calitate pe care ceilalți colegi ai mei, majoritatea – turuiau necontenit la întoarcerea acasă. Îmi aduc și acum aminte de vocea maică’mii reproșându-mi parcă jenată, cu o voce scăzută: ”De ce nu ai spus că e vorba de agapă? Am crezut că e o simplă excursie..” Și mai știți efectul tuturor frustărilor noastre, nu? Încercăm să compensăm, prin orice mijloace și oricum – luptând să retrăim – dacă îmi dați voie să spun așa – prin copiii noștri tot ceea ce noi nu am reușit – toate neîmplinirile noastre le prioritizăm (de cele mai multe ori inutil și greșit) – încercând să le concretizăm cumva fals, tardiv și chiar traumatizant uneori pentru proprii noștri copii. Ai un părinte care nu ți-a fost alături când aveai mai multă nevoie? Atunci – primul impuls este să îți sufoci copilul cu o atenție excesivă. Ai tăi nu ți-au oferit multe lucruri în copilărie? Vei oferi orice, oricât, oricum, oricând – răsfățându-ți copilul astfel încât te vei arăta surprins că va percepe viața cu ochii celui căruia i se cuvine orice, oricât, oricum, oricând.

Dar – iarăși derapez pe panta asta alunecoasă a nostalgiei și mă întorc grăbit să-ți spun care cred eu (după o analiză rece și o ședință făcută împreună cu propria-mi conștiință) că a fost cu adevărat motivul absenței mele de la agapă. Nu a fost niciunul dintre motivele (destul de probabile și plauzibile dealtfel) de mai sus, ci a fost vorba despre cu totul altceva. E vorba de un mecanism primal, o senzație dintre cele mai cunoscute, instinctuale și anume – teama.

Mă veți întreba surprinși, parte doar curioși, parte numai amuzați, majoritatea dintre voi neîncrezători – ce anume oare poate trezi în mintea unui copil de nici 14 ani un sentiment atât de profund, de intens cum e…groaza – frica excesivă. Ei bine – dragii mei – groaza de care vă vorbesc e cât se poate de reală, m-am reîntâlnit cu ea pentru prima oară în urmă cu vreo 5 ani de zile pe stradă, purtând aceeași pălărie pe care o știam atât de bine. Primul impact a fost cel de oprire a timpului, de nemișcare totală. A trecut pe lângă mine, m-a privit direct în ochi, nerecunoscându-mă și m-a lăsat înghețat, cu gura încleștată și lipsită total de salivă. Am revăzut-o de atunci, periodic, la cumpărături – într-un supermarket local, chiar destul de des – și am aflat recent și total neașteptat că obișnuiește să facă cumpărături la cerere, împușcând reducerile.

Nu voi face aici, acum – vreo campanie cu privire la violența în școlile noastre, ori să fac o paralelă între profesorii de ieri sau cei de astăzi – nu e cazul și nici nu sunt în măsură să îmi dau tocmai eu cu părerea. Un lucru e clar – am trăit cu toții, cei din generația mea, a anilor ’80 – ’90 vremuri tulburi. Am întâlnit DASCĂLI care au știut să modeleze, să îndrume, să creeze supa perfectă din care să iasă OAMENII de astăzi. Am întâlnit profesori care știau să ne vorbească, unii ne mângâiau chiar uneori pe la câte-o urechiușă, parcă numai atenționându-ne să reluăm drumul corect, însă am întâlnit și subspecii lipsite de coloană vertebrală, cum – pentru mine a fost ultimul diriginte al gimnaziului, profesor de geografie fără nume propriu, căruia, nici măcar alcoolul nu îi poate scuza furia oarbă, vecină cu nebunia, nimic nu îi poate șterge boala criminală pe care i-o vedeam scăpărând din ochii mici, de câine turbat. Probabil – mintea nu mi-a putut reține numele, printr-un neștiut mecanism de autoprotejare – rămânând totuși urmele necicratizate complet de pe suflet, astfel asociindu-i permanent imaginea cu cea a unui mecanism de supraviețuire așa cum este eaGROAZA .

Să ne citim cu bine!
Dacă ți-a plăcut – nu uita butonul de mai jos…un share e mare lucru
Please follow and like us:
error4
fb-share-icon20
Tweet 20
fb-share-icon20

4 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *