Scrisoare de dragoste

Notă relativ importantă😀: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Câți dintre noi oare au scris vreodată o scrisoare pe o banală coală de hârtie? Și – mai ales – câți dintre noi au scris o scrisoare de dragoste în acest mod învechit😁, perimat? Dealtfel, cei mai mulți dintre noi suntem total dezobișnuiți de modul ăsta arhaic de corespondență și abia reușim să ne amintim de acele vremuri, de acele timpuri cu mult mai simple, pline de culoare și frumos conservate în amintirile noastre. Vă provoc la un lucru – luați o coală de hârtie, un stilou obișnuit (e bun și pixul dar pentru un efect maxim stiloul este mult mai potrivit☺) și începeți să scrieți următorul lucru: Draga/ul mea/u… Atât! Așezați apoi stiloul jos, închideți ochii și închipuiți-vă că îi scrieți cuiva drag vouă…Dacă aveți împlinite cel puțin 3 decenii de viață veți observa cum vă va cuprinde un val cald de emoție, veți avea senzația de recunoaștere a unui parfum cunoscut care vă va învălui și vă va face să zâmbiți poate unei amintiri din trecutul vostru.

Am să vă rețin atenția cu povestea primei scrisori de dragoste din viața mea. În ciuda vervei mele permanent afișate în liceu, a cuvintelor aruncate în cascadă am știut permanent ceea ce sunt, chiar dacă am negat lucrul ăsta mult timp – un tip banal, extrem de timid și care încerca uneori total aiurea să-și ascundă stânjeneala vorbind prea mult, prea tare și uneori total nepotrivit.

Pe la sfârșitul anului 2 al liceului, mi-am luat inima în dinți și am inițiat (total necaracteristic mie) o apropiere de una dintre divele aflate într-o clasă alăturată de cea a mea. Frumoasă, cu un trup de sirenă, cu alură asemănătoare unei adevărate clepsidre umane – EA – reușea să mă facă să visez cu ochii deschiși ori de câte ori soneria care anunța pauzele între orele de curs se făcea auzită. Abia așteptam să ies pe hol și să încep jocul ăla caracteristic tinerilor, știți și voi despre ce anume vorbesc! Amintesc aici numai mersul țanțoș al cocoșului, vorbitul tare și ușor vulgar pentru a-mi demonstra o anumită siguranță masculină, umblarea din 5 în 5 secunde cu mâna prin păr potrivindu-mi freza, întocmai cum un păun care își aranjează penele. Ea – aproape permanent afișând o ținută marțială – capul drept, cu un zâmbet ironic abia schițat în colțul gurii era aproape întotdeauna îmbrăcată cu un pulovăr mulat sau vreo bluză/tricou de același fel pentru a-i scoate în evidență și mai mult silueta de viespe. Cu mâinile încrucișate la piept pășea de parcă plutea pe holul liceului nostru mai mereu însoțită de o prietenă, de cele mai multe ori – aceeași – aruncând câte o ocheadă aparent total dezinteresată către subsemnatul, ori de câte ori trecea pe lângă mine. Jocul ăsta nevinovat, curtarea aceasta inocentă este atât de greu de înțeles probabil de către generația anilor în care trăim în prezent – generație obsedată de verbul vreau sau de adverbul acum și care cu greu îmi pot închipui că poate înțelege ceea ce vreau să transmit pe aici…Spuneam că ping-pongul ăsta al nostru mai mult vizual decât verbal a luat oarecum brusc sfârșit odată cu venirea vacanței de vară.

Un lucru totuși a rămas – vacanța de vară a fost perioada potrivită în care fetița cu talia de viespe împreună cu băiatul timid cu fruntea plină de acnee și-au promis unul altuia să-și scrie. Mi-aș fi dorit să fi păstrat cumva undeva scrisoarea de la ea. Mi-aș dori de fapt să știu că mai există undeva bine împăturită și poate cineva în viitor o va citi amuzându-se poate, râzând cel mai probabil de naivitatea caracteristică mai mult vremurilor, decât vârstei destinatarului și/sau expeditorului.

Ce rețin cu mare drag în marea galerie cu amintiri a suflețelului meu este amalgamul de emoții, avalanșa de senzații care mă cuprindeau atunci când am scris prima scrisoare de dragoste din viața mea. Și îmi amintesc la fel de bine și de lăcomia cu care cercetam zilnic cutia poștală pentru a verifica primirea scrisorii de răspuns, care – evident s-a lăsat atât de mult așteptată. Nu pot decât să mulțumesc divinității pentru timpul ăla atât de prețios și de neegalat, nu pot decât să fac o plecăciune plină de respect ei, primei destinatare a primei mele scrisori de dragoste…Mulțumesc, Ana-Maria!