Stan și Bran

Notă relativ importantă😀: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

De ce nu pot oare despărți imaginea celor doi? De ce nu pot scrie despre unul, fără să mă gândesc la celălalt? Probabil pentru că nu se poate altfel. Rar mi-a fost dat să întâlnesc o prietenie așa sudată ca a lor, care să treacă cu ușurință peste toate barierele, inclusiv cea a timpului și care să ne ofere tuturor de altfel – un exemplu incredibil cu privire la felul cum ar trebui descrisă în mod real o adevărată PRIETENIE.

Multe și prețioase amintiri mă leagă de cei doi eroi de astăzi. Nu pot, spre exemplu – uita zilele în care ne pierdeam unii cu alții timpul pe la vreunul dintre noi acasă, inventând jocuri sau încercând stângaci și eșuând lamentabil să concepem vreo scrisoare de dragoste aceleași fete😁 de care eram îndrăgostiți. Mi-e imposibil să șterg vreodată imaginea unuia dintre ei pentru că, pentru mine, pentru mulți dintre noi, cei din fabuloasa clasă E – imaginea unuia este strâns legată de a celuilalt.

Cu unul dintre ei, purtător a unei fabuloase perechi de ochi frumoși (ca să o citez pe Cicioaica mea😋) m-am regăsit în urmă cu vreo 14 ani după foarte mult timp. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri – era o zi caldă de început de vară și veneam abătut de la serviciu; fii’mea îmi ocupa nopțile nevoind să accepte cu niciun chip că există o diferență majoră între zi și între noapte😂 (acum – aflată în plină efervescență adolescentină – domnișoara îmi răpește somnul cu alte griji – cu mult mai mari😏). Pe scurt – eram rupt de oboseală și mă gândeam cu groază la nevastă’mea care abia aștepta să ajung acasă și să-mi arunce copilul în brațe. Cu gândurile astfel ocupate aud aproape strigând o voce:

  • – Hei! Nu mai auzi? Ce mai faci, Sorine? Nu mai bagi lumea în seamă?

Buimăcit, ridic iute privirea și răspund automat:

  • – Scuze, Mariusică! Eram cu gândurile pe Marte…

Toate bune și frumoase, până în momentul în care – cuprins de o nebunie temporară (care îmi apare din fericire din ce în ce mai rar odată cu înaintarea în vârstă😃) – decid să fac o mică farsă amicului nostru și continui cu o jovialitate bine afișată:

  • – Chiar mă bucur să te văd, amice! De data asta nu mai scapi! Hai pe la mine – stau foarte aproape. Uite – traversăm și intrăm pe strada mea. Am mașina la reparat și sunt nevoit să circul cu autobuzul. Am niște bere la frigider, iar grătarul e deja gata – tocmai am vorbit cu nevastă’mea…
  • – Sorin – mă gândesc poate să nu deranjez. Știu că ai un copil mic…
  • – Prostii! Tocmai mi-am cumpărat vila aia roz care se vede…Da! Cea cu gard forjat. Trei etaje cu demisol. Cicioaica și cu mine vrem să facem minim 5 copii. Insist să vii la mine. Tu ce mai faci? Aveai o soră ceva mai mică – cred că rupe inimi acum, nu?

Nu îl las să se gândească prea mult și profit de stupefacția lui asediindu-l tot timpul cu fel de fel de mici bombițe. În timpul ăsta ne apropiam vertiginos de casa mea și încercam cumva să găsesc o soluție să încetez șarada. Evident – am continuat exploziv:

  • – Pffff, tocmai mi-am amintit! Mi-a spus nevastă’mea să iau pâine și am uitat complet. Te rog să intri – nu mai suna pentru că e descuiat. Eu voi veni rapid. Te rog, poftește!

Să vă spun mai multe? Voi continua numai să vă reamintesc că, întradevăr viața asta potrivește lucrurile tocmai ca să iasă așa cum nici nu puteai să-ți închipui că poate să se întâmple cu adevărat. Asist cum omul deschide cu siguranță poarta aflată în fața noastră (evident urmăresc totul complet stupefiat de faptul că e descuiată) și mă uit împietrit cum intră hotărât în curte. Înghețat de propria-mi tâmpenie făcută mă reped să îi spun să iasă, moment când aud un urlet care mi-a înghețat sângele-n vine urmat imediat de cel mai îngrozitor lătrat de câine – știți care, nu? Lătratul ăla fioros și gros al câinelui lup, al ciobănescului german. Realizez astfel rapid☺ de ce mama dracului țineau oamenii ăștia poarta deschisă și până să îmi avertizez prietenul sunt împins rapid la o parte de amicul nostru care vă jur – era livid și cu mici urme de salivă aflate în colțul gurii.

Cuprins de un val de rușine îmi cer iertare tardiv și total aiurea și încerc să-mi invit colegul (de data asta pe bune😏) în umilul meu apartament aflat în apropiere. Nu sunt deloc uimit că sunt refuzat semipoliticos și pe un ton tăios și ne luăm rămas-bun cu promisiunea de a ne reîntâlni cât mai curând. Bănuiți că mult timp din momentul acela m-a chinuit conștiința cu tâmpenia făcută și abia mult mai târziu – atunci când mi-a devenit pentru o scurtă vreme vecin – am reușit să zâmbim amuzați de incindentul ăsta aiuristic.

Cu celălalt amic, jumătatea lui Marius mai subțirică și stăpânul unui râs în cascadă, molipsitor, m-am regăsit poate la fel de rar – însă de fiecare dată când se întâmplă să ne întâlnim – simt cum un val de emoție, un balon de energie mă cuprinde și ne simțim iarăși ca niște copii, parcă tocmai pe punctul să facem o șotie – ca și cum timpul pentru noi a stat în loc. Geo – pentru că despre el este vorba – are marea calitate – este purtătorul unei mari abilități și anume – omul își amintește cu exactitate lucruri petrecute demult, tocmai de pe vremea Luminiței, a Albei ca Zăpada ori a Cenușăresei sau de ce, nu? – chiar a domnului Tudor. Lui i se datorează invenția jocului de fotbal cu o minge confecționată din hârtie lipită cu scotch și cu unul dintre ferestre pe post de…poartă😁. Numai el a fost mastermindul din spatele magistralei idei de observare a necunoscutului aflat sub fustițele colegelor noastre, totul cu ajutorul tehnicii numite oglinda pe picior. Doar el știa cum să-l motiveze pe Mugurel, astfel încât amicii noștri să-și piardă vremea fermecător de liberi vara la ștrand sau iarna la piscină , chiulind strategic de la orele de clasă, îndesându-și în propriile ghiozdane doar un prosop și o pereche de papuci. Și tot el a fost martorul decapitării live a unei biete vrăbiuțe care a avut nenorocul să fie luată drept țintă de către maestrul praștiei cu bile, amintesc aici tot pe nelipsitul lui tovarăș de nefăcuteMarius cel cu ochi frumoși.

Poate comparația care urmează este dusă la extrem – și sigur este! – dar numai câțiva dintre noi, privilegiați de soartă – pot înțelege bogăția de sentimente și pot alături de mine să aplaude cu sufletul marele favor pe care viața ni l-a oferit cunoscându-i pe cei doi Laurel and Hardy ai copilăriei noastre, pe nemuritorii noștri Stan și Bran autohtoni – pe frumoșii nebuni ai imensei noastre table de șah a clasei E – pe Geo B. și Marius Poși!

Să ne citim cu bine!
Dacă ți-a plăcut – nu uita butonul de mai jos…un share e mare lucru

Please follow and like us:
error4
fb-share-icon20
Tweet 20
fb-share-icon20

1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *