Rapunzel

Notă relativ importantă😀: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cusiguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Mi-a plăcut întotdeauna perfecțiunea, frumusețea dacă doriți – care poate atinge uneori divinul sub forma unor linii nu atât de perfecte, de liniare, dar care pot, tocmai prin imperfecțiunea lor să sublinieze frumosul, diafanul…

Parfumul amintirii ei– este atât de simplu de dezvăluit numai datorită lor. Farmecul ei este legat pentru totdeauna în mintea mea deasemenea de același lucru, de amintirea lor. Și dacă ar fi numai ei – singurii ambasadori ai frumuseții eroinei noastre de astăzi – atunci tot ar fi de-ajuns. Pistruii maro – rude de gradul I cu părul ei de culoarea castanelor căzute toamna pentru prima oară – au reprezentat întotdeauna atuul, punctul forte al mândrei zâne pistruiate. Năsucul cârn, obraznic și capul ușor aplecat spre umărul stâng completează tulburătorul tablou pe care amintirea caldă aflată probabil bine îngropată într-o cămăruță a conștiinței mele – reușește așa – cumva împiedicat, timid, chiar incomplet – să o zugrăvească pe Rapunzel – fermecătoarea prințesă a clasei mele de povești – magica clasă E.

Cu o doză de rebeliune bine echilibrată și ținută strașnic sub control, frumoasa Rapunzel deținea secretul echilibrului, a balanței binelui cu cel al răului. Putea cu un zâmbet atât să îți cucerească inima, dar la fel de bine reușea cu același zâmbet să te rănească, să-ți facă aceeași inimă să înghețe pentru o clipă.

Parcă numai ieri mă aflam în curtea școlii cu nr. 16 și asistam vrăjit la explicațiile pline de amănunte ale pistruiatei despre un eveniment teribil petrecut în orășelul nostru și anume decesul tragic, brutal al unei artiste, unei cântărețe foarte cunoscute pe plan național și cu care ne mândream că e una dintre noi, dintre buzoieni. Mă uitam fascinat cum Rapunzel încerca să ne facă să ne imaginăm felul în care s-a petrecut drama Mihaelei Runceanu, marea noastră voce de aur. Nu pot uita detaliile tulburătoare cu care eroina noastră ne bombarda imaginația, dar mai presus de orice nu îmi iese din cap felul ei de a ne vorbi, un pic detașat, de parcă voia să se înconjoare pe sine cu un zid de protecție și prin extensie și pe noi toți, cei care o ascultam vrăjiți. Amintesc deasemenea felul calm cu care ne povestea și care impunea deasemenea liniște și nouă, ascultătorilor ei.

Un alt episod de atunci, din vremurile care vor fi întotdeauna pentru cei de generația meade AUR – vine să întărească imaginea dragei noastre eroine. Mă aflam cu câțiva băieți pe holurile școlii noastre, chiulind de la o nesfârșită oră de matematică. Îmi amintesc clar de prezența lui Geo B. și de cea a fabulosului Aladin. Ne uitam pe geam la probele de viteză date la sport de către niște colegi de la altă clasă. Deodată asistăm amuzați la felul cum una dintre eleve se împiedică aproape nenatural pe terenul de sport și cade. Apoi realizăm că suntem cuprinși de un tremur puternic și auzim un vuiet prelung. Am încercat să le spun celor doi colegi că ar trebui să nu coborâm pe scări dar am eșuat fugind unul după celălalt și urlând isterizați: ”Cutremur! Cutremur!”

Un cutremur în plină zi e cu atât mai înfricoșător decât unul petrecut noaptea. Dublăm impactul aflându-ne la școală, departe de familii și veți avea tabloul unei isterii complete. Ne învârteam unii în jurul celorlalți și încercam să ne potolim galopul inimilor noastre tinere. Atunci am văzut sângerând fața unui elev după ce un glob electric aproape i-a retezat capul. Una dintre fete a izbucnit într-un plâns puternic și ne uitam împietriți la ea neștiind ce să facem, probabil speriați și mai mult de reacția ei. Văd deodată cum dintre noi toți se ridică de jos tocmai eaRapunzel a noastră. O ia ocrotitor după umeri pe fetița prăbușită și – cu o delicatețe pe care nu i-am văzut-o niciodată până atunci – a îmbrățișat-o protector făcând suspinele acesteia să se domolească ca prin minune. E ciudat cum câteva crâmpeie de felul ăsta ne rămân întipărite în minte.

Cert e un lucru – din momentul acela am privit cu alți ochi pe ceilalți colegi, poate un pic maturizați prea rapid de șocul primit sau poate numai percepția mea a fost astfel diluată. Și mai sigur este că – pe ea – purtătoarea celor mai frumoși pistrui pe care mi-a fost dat să-i cunosc vreodată – pe Mihaela copilăriei mele – o voi avea mereu tatuată în suflet cu litere mari, stacojii…

Să ne citim cu bine!
Dacă ți-a plăcut – nu uita butonul de mai jos…un share e mare lucru

Please follow and like us:
error4
fb-share-icon20
Tweet 20
fb-share-icon20

5 Comments

  • Excelenta radiografia, secvențial prezentată , oarecum fiecare duntre noi ne regăsim ! Felicitări autorului !

  • De un an,viata noastră a celor care te citim,e mai frumoasă pentru că tu,prin ceea ce scrii ne ,,teleportezi” in timp si spatiu cu tot ,,bagajul” de amintiri.
    La multi ani, ,,Admin”!
    Mult succes in continuare

  • De un an,viata noastră a celor care te citim,e mai frumoasă pentru că tu,prin ceea ce scrii ne ,,teleportezi” in timp si spatiu cu tot ,,bagajul” de amintiri.
    La multi ani, ,,Admin”!
    Mult succes in continuare!

    • Wow! Sarut mana, Ladyinred! Asta da surpriza – chiar uitasem ca se implineste un an de…blog! Multumesc pentru sustinerea constanta, pentru sprijinul permanent!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *