Păcală

Notă relativ importantă😀: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Un mare DOMN – mândru purtător al stindardului național – înalt, blond, ochi de un albastru metalic, cu un bun simț desăvârșit și cu un umor fin, de cea mai bună calitate – cam așa ar putea fi descris pe scurt – el, purtătorul celei mai acide replici, stăpânul cuvintelor de duh – Păcală – cel mai hâtru, șugubăț, mucalit dintre toți nemuritorii generației mele – generația strălucitoarei😂 clase E – dar nu numai.

Sigur v-ați obișnuit până acum și ați remarcat deja (cu un rictus ironic în colțul gurii😎) – pentru că vă cunosc atât de bine pe toți, voi cei care vă faceți timp să citiți săptămână, după săptămână, micile mele încercări de alunecare literaro-umoristico-lacrimogene – spuneam: sigur ați observat folosirea aproape în totalitate a gradului de comparație numai la superlativ. Pentru mine, toți ocupanții personajului principal, toți eroii mei sunt întotdeauna (după caz) cei mai –buni sau răi, frumoși ori urâți , înalți sau scunzi și lista poate continua astfel…Și da! Sunt! Ei – cei care vă ocupă timpul și vă fac să zâmbiți sau poate uneori doar să îi compătimiți, ori – de ce, nu? – chiar să îi disprețuiți – sunt întotdeauna cei mai cei din toată lumea asta atât de vastă, de frumoasă și care îmi aparține exclusiv mie😁.

Așa se întâmplă și cu meșteșugarul vorbelor bine țintite, omul lângă care ne simțim atât de bine – marele nostru erou personal, cu aura personajului de poveste autentic popular – a nemuritorului Păcală – reușind numai el știe cum, să găsească câte o vorbă bine făurită pentru fiecare, astfel încât niciunul dintre noi, cei cărora ne sunt adresate bine țintit ironiile să nu suferim prea mult, dar nici confortabil să nu ne fie. Omul are marea abilitate a folosirii cuvintelor potrivite când și unde trebuie – fiind unul dintre cei foarte greu de întâlnit alchimiști, purtători ai secretului rețetei potrivite de dozaj a ironiei dar mai ales a autoironiei.

Vă închipuiți astfel marea mea admirație pentru astfel de oameni, așa cum este și pentru eroul nostru de astăzi – meseriașul Păcală. Degeaba încerc eu să pot deprinde marea artă a ”coafării😂 oii până la piele, fără să zbiere”; degeaba încerc asiduu astfel încât să pot face ca ”răzbunarea cea mai cruntă este când dușmanul tău e silit a recunoaște că ești bun, iar dânsul rău” să-mi devină deviză personală – nu îmi iese și eșuez mai mereu în mai puțin mintosul personaj, Tândală.

Ei bine – am totuși marea satisfacție că îi iese întotdeauna lui – că am avut norocul să îl cunosc, sau că am în continuare avantajul de a-mi fi prieten. Sunt norocos că am avut privilegiul să mă privească în ochi și să-mi spună cu tonul lui cald dar iute, dur și totuși catifelat – ”Am uitat, Sorine!” unei amintiri nu tocmai confortabile din copilăria noastră care nu-mi face deloc cinste. Și poate tocmai de aceea vă aduc spre cunoștință (ca un avertisment😏) vouă celor care nu îl cunoașteți, dar mai ales vă fac maxim de atenți pe voi – cei care îl cunoașteți bine pe Păcală al nostru – și vă spun că, atunci când vom intra în colimatorul eroului nostru vom simți cu siguranță acest lucru pentru că, întradevăr numai el este cu adevărat un mare pericol public – exclusiv el, Denis!