Un mărțișor și jumătate

Notă relativ importantă😀: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Știu, aproape vă simt: sunteți și voi – jumătate dintre voi numai, dar jumătatea cea norocoasă, frumoasă, delicată – într-un cuvânt jumătatea albă – sunteți, spuneam – NERĂBDĂTOARE și parcă cu atât mai fermecătoare acum, în perioada asta de renaștere a naturii, perioada minunată a ghioceilor, a toporașilor, a…mărțișoarelor. Și de ce nu ați fi? Meritați cu mult mai mult decât vă putem noi oferi – cealaltă jumătate – cea neagrăjumătate cu mult inferioară celei albe, plină mai degrabă de defecte și permanent dependentă și atrasă invariabil de către jumătatea luminată – cea albă, parte de altfel principală a contrastului ăsta natural și continuu încă de la începutul lumii.

Dar parcă nicio nație (cu referire în cazul de față exclusiv la partea bărbătească) de pe întreg pământul ăsta nu e atât de abătută cum e cea a românașilor mei când se apropie primăvara. Și cam avem de ce…Nu e de ajuns că numai noi suntem purtători mândri ai unui obicei magic și pur românesc cum este mărțișorul, urmat îndeaproape de sărbătoarea femeii – cea mai strălucitoare stea din calendarul bărbaților. Nu! De vreo 30 de ani am împrumutat cu brațele deschise și sărbătoarea asta păgână😄 de peste ocean – Valentin’s Day – moment de reînnoire a jurămintelor (era să scriu înjurăturilor😁) tuturor cuplurilor de pe mapamond. Și cum a răsărit 14 februarie ăsta – cum a apărut plin de energie și mândrie națională și mioriticul Dragobete (care – să-mi fie scuzată ignoranța – habar nu aveam de existența lui înainte de ’89). Și toate minunatele astea sărbători vin în valuri în decurs de mai puțin de 1 (o) lună.

Să luăm cel mai potrivit exemplu al unui bărbat – pe mine😊! Înarmat cu răbdare și suficient de hârșit în bătăliile conjugalo-amicale cu Cicioaica mea – lansez prudent pe 14 februarie o mică atenție constând în una bucată parfum preferat, însoțită de un buchet cu flori ca să nu se simtă cumva stingher cadouașul. CostIRELEVANT! Câștig – necunoscut, dar cu perspective mari! Doamna C. primește cadoul cu zâmbetul ei cu numărul 42, zâmbet care tradus înseamnă: ”Drăguț, dar mă așteptam..nu sunt surprinsă!” Realizez la timp pericolul, înghit în sec și încerc să mă liniștesc spunându-mi că voi plusa de 1 martie. Prevăzător, iau legătura cu un prieten (de suferință) și rezervăm o masă în vederea unei cine, unei seri frumoase tocmai în prima zi a lui martie cu care să ne surprindem în mod plăcut consoartele.

Și vine și data de 1 Martie – îmi savurez cafeaua liniștit și mă uit mândru nevoie mare la broșa-mărțișor pregătită pentru Măria Sa – Cicioaica I. Cobor la mașină, încălzesc un pic interiorul și îmi aștept copilul și soția să coboare, urmând să-i conduc pe rând, către școală și apoi către serviciul nevestei. Cuprins de o idee – îi pun lui fii’miu repede mărțișorul în mână și-i șoptesc să i-l dea el mamei lui din partea noastră. Nevastă’mea îmbrățișează emoționată copilul, iar mie îmi aruncă niște săgeți înghețate în oglinda retrovizoare, încât era să scap volanul din mâini:

  • – Mulțumesc, dragii mei! Frumos mărțișor, Rareș! Fii’miu se umflă în pene de mândrie și îl privesc cu duioșie, cu invidie chiar, dar mai ales cu un pic de milă la gândul viitoarelor mii de mărțișoare ce îl vor aștepta să fie oferite pe viitor.

Îmi iau la revedere cu cel mai mieros și pe cel mai umil ton, urându-i Cicioaicei mele o primăvară plină de surprize plăcute și mă grăbesc să ajung în sfârșit la serviciu – unde abia aștept să-mi revăd toate cele câteva zeci de colege și colaboratoare😃. Cu gândurile pline numai de calcule primăvăratice legate cu un șnur roș-alb tresar auzind telefonul zbârnâind și văd scris mare Mama. Eu – unicul fiu al mamei mele, mă înduioșez imediat și răspund cu inima deja încărcată de speranță:

– Alo? Sărut mâna, ma…

Bună, Sorin! Nu mai dați niciun semn de viață.. De două zile nu știu nimic de voi. Auzi, poți să mă duci și pe mine până la taică’tu, la cimitir? Știi că mâine sunt moșii de iarnă și am atât de multă treabă…

Întorc aproape derapând mașina și mă grăbesc să-mi iau mama de acasă:

  • – Uite un mărțișor din partea mea, mamă! Îți doresc o primăvară frumoasă!
  • – Mulțumesc, dragul mamei! Nu trebuia…Dar dacă totuși mi l-ai dat, hai să-ți spună mama ceva: puteai foarte bine să-mi iei o ciocolată, tu știi că mamei tale îi plac dulciurile. Dar așa ești tu… – continuă lăsând ca punctele de suspensie să fie înlocuite (cum va vrea el) de către dragul mamei😋.

Simt deja cum mi se ridică părul la ceafă, sângele mi se urcă brusc în vârful capului și îmi amintesc cu maaare duioșie, soră cu disperarea de anii trecuți – când mămicuța mea dragă a primit din partea fiului ei favorit pe rând – flori, mărțișoare, ciocolate, cutii cu bomboane, chiar porții cu mici😄. Îmi reamintesc deasemenea cu toată dragostea că nu a existat vreun 1 martie în care să reușesc cumva să o fac mulțumită cu adevărat. Poate când eram de vârsta lui fii’miu😀…

Ajungem la cimitir, maică’mea aprinde lumânările și începe ritualul privind tămâiatul gropii – sună creepy știu, dar cu timpul am învățat că reprezintă un obicei care liniștește atât sufletul celui plecat (potrivit credinței noastre), dar mai ales împacă sufletele noastre, ale celor vii. Mă uit la poza lui taică’miu de pe cruce și nu mă pot abține să nu murmur cu voce tare:

  • – Odihnește-te în pace, bătrâne! Ai scăpat de toate neplăcerile astea lumești – tu nu trebuie să mai împarți mărțișoare nimănui…

Mă opresc oarecum speriat că am dat frâu liber gândurilor cu voce tare și mă întorc către maică-mea care rămăsese cu recipientul de tămâiat în mână, cu gura căscată și cu ochelarii aproape căzându-i de pe nas. Mă îngrijorez pentru o secundă cu privire la starea ei de nemișcare totală, dar mă liniștesc rapid când izbucnește într-un râs cu lacrimi, din acela în cascadă, molipsitor, încât îmi era teamă că ne va auzi cineva – de parcă ar mai fi fost vreun nefericit ca mine care să își înceapă la ora 8.30 dimineața în cimitir, minunata zi de 1 martie.

Prin urmare, dragii mei românași – acceptați-vă cu drag, cu plăcută resemnare chiar – dulcea povară a faptului că noi nu suntem altceva decât vasele, recipientele LOR. Dacă doriți, putem spune foarte bine că noi, bărbații – reprezentăm în cel mai bun caz doar elementul nutritiv prin care ELE – orhideele existențelor noastre – își trag seva hrănitoare și strălucesc de frumusețe, veșnic înflorite.

Să ne citim cu bine!
Dacă ți-a plăcut – nu uita butonul de mai jos…un share e mare lucru

Please follow and like us:
error4
fb-share-icon20
Tweet 20
fb-share-icon20

1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *