Scufița albastră

Notă relativ importantă😀: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Dacă m-ar întreba cineva, dacă m-ai întreba chiar tu – scufiță – ce anume mi-ar veni în minte atunci când mă gândesc la tine – ți-aș răspunde simplu – albastru! Albastru, care te-a însoțit permanent în memoria mea – albastrul petelor de cerneală care îți acopereau tot timpul degetele și uneori obrajii; ar mai fi apoi albastrul uniformei care te însoțea peste tot, acoperindu-ți trupușorul firav, slăbuț dar plin de o energie molipsitoare.

Tu, scufiță albastră ai fost precum o veveriță – sărind de la o alună la alta – cu un neastâmpăr care te urmărea continuu; tu, scufiță albastră – râdeai întotdeauna, uneori izbucnind în timpul orelor de curs – molipsindu-ți colegii sau pe domnul învățător – râdeai, spuneam de parcă râsul tău era o armă cu care te apărai de tot ceea ce încerca să te lovească .

Tu, scufiță albastră – atunci când toți ceilalți – spuneau la revedere, uneori spuneai bine ai venit. Nu ți-a păsat deloc de râsul arogant, de zâmbetele furișe, de vorbele atât de dureroase; și dacă ai făcut-o – dacă ai suferit – tu ai râs, așa cum ai și plâns – cu toată ființa ta. Pentru că tu, scufiță albastră – tu nu ai vrut niciodată și nici nu ai avut nevoie de vreun filtru prin care să-ți maschezi bucuria, tristețea, durerea, fericirea, iubirea. Tu ai râs, ai plâns, ai urlat de fericire și de durere, tu te-ai lăudat mereu cu inocența cu care o fac copiii și tot tu ai plecat de lângă oameni atunci când ai simțit că nu mai au nevoie de tine.

Tu, scufiță albastră ai iubit așa cum ai trăit dealtfel fiecare clipă a existenței tale – ai iubit râzând, plângând, ai părăsit și ai fost la rândul tău părăsită dar parcă ceva din adâncul ființei tale ți-a spus că totul va fi bine și tu ai acceptat zâmbind cam tot ce ți s-a întâmplat, ștergându-ți o lacrimă rebelă și continuându-ți drumul pe care destinul ți l-a ales.

Tu, scufiță albastră ai plecat lăsându-ți părinții plângând și promițându-le că te vei reîntoarce curând acasă; tu ai oftat exasperată când te sunau să te întrebe ce mai faci dar tot tu plângi acum cu plânsul tău curat, nefiltrat, cu lacrimile tale mari alunecându-ți pe obraji – tu plângi dorindu-ți ca mama ta să te mai sune. Au plecat și ei așa cum au plecat și ceilalți de lângă tine dar parcă ei nu te-au părăsit cu totul. Ei sunt cu tine mereu și parcă aștepți iarăși să-ți vorbească, să te întrebe dacă ai mâncat sau când vei veni din nou acasă.

Tu, scufiță albastră – te-ai întâlnit cu cel mai cumplit dușman al tău – cu LUPUL ăsta rău care a făcut prăpăd atâtor oameni dragi ție, iar tu ai făcut iarăși ceea ce ai făcut mereu – ți-ai privit în ochi adversarul; întâi ai plâns și apoi ai luptat râzând cu el până l-ai făcut să plece descumpănit că poate fi învins de o scufiță albastră.

Tu – scufiță albastră, /Frumoasă așa – în felul tău/Tu ai știut că vei înfrânge LUPUL/Care ți-a cucerit doar pentru o clipă trupul/Tu ai știut atunci când ți-a fost și cel mai greu/Ai știut mereu când nimeni nu mai credea că vei răzbate/Tu ai știut că râsul tău – cumva – el va învinge!/Cornelia-i, scufiță albastră, numele tău/ Și-acum te rog, nu plânge!

Să ne citim cu bine!
Dacă ți-a plăcut – nu uita butonul de mai jos…un share e mare lucru

Please follow and like us:
error4
fb-share-icon20
Tweet 20
fb-share-icon20

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *