Kaizen Pristi

Notă relativ importantă😀: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

– Și – unde lucrezi? – mă întreabă cumva superior – privindu-mă cu capul lăsat pe spate și cu ochii semiînchiși (lucru caracteristic de fapt persoanelor scunde) – comeseanul meu.

Oftez – în gând – și răspund rapid privindu-mi în ochi interlocutorul:

– Lucrez în construcții!

Continui apoi răspunzând întrebării lui mute:

– Sunt muncitor în curs de calificare în domeniul frazeologiei. Specializarea mea este cea de combinator privind îmbinarea cuvintelor în malaxorul propozițional precum și aceea de turnător specializat în consolidarea fundațiilor unor zgârie-nori lingvistici. Îmi place în mod deosebit să mă joc asamblând cărămizile adverbiale. În timpul liber mă ocup cu aproape tot ce înseamnă managementul muncii – sunt specializat în HR – resurse umane.

Bărbatul aflat în fața mea și care mă privește ușor stupefiat se numește Pristi Cîrvu – și este un fost coleg din școala generală, om pe care nu l-am mai văzut de aproape 30 de ani. Mărunțel, slăbuț – Pristi a fost un băiețel timid, greu reușind cineva să scoată 2-3 vorbe de la el – imaginea perfectă a lui Mutulică, al 7-lea pitic al Albei ca Zăpada (varianta Disney, evident😎). Mă uit la rândul meu uimit la bărbățelul din fața mea – înalt, ajungând cu greu cu vârful capului la vizorul ușii, îndesat ca un pui de focă – și nu mă pot împiedica să nu mă gândesc la modul cum oare mă privește, la rândul său, omul ăsta pe mine. Un fior rece îmi trece pe șira spinării și zâmbesc amar și resemnat gândindu-mă la timpul ăsta – principalul adversar al existenței noastre.

Pristi lucrează în Spania de aproape 16 ani și – aflat în concediu – și printr-o coincidență și conjuctură fericită – având magnificul prilej ca recent să reluăm legătura între noi – majoritatea copiilor generației noastre gimnaziale – am decis entuziasmați să ne întâlnim la un pahar cu vorbă. Bucuros de mirajul reîntâlnirii cu un fost coleg și profitând de drumul făcut până la bancă pentru alimentarea cardurilor salariale, mă gândesc să împușc 2 iepuri deodată – îl sun așadar și îl invit la o cafea, rugând timpul ăsta prețios și atât de scump să ne ofere măcar o jumătate de oră de reală delectare . Primul impact al reîntâlnirii a fost emoționant, Pristi înșfăcându-mă și trântindu-mi două ventuze umede pe amândoi obrajii, lucru care m-a impresionat teribil. Pornesc mașina și îi explic scuzându-mă că am timp numai pentru vreo jumătate de oră, urmând să ne luăm revanșa cu o altă ocazie.

– Dar unde mergem?, mă întreabă curios amicul. Pe mine să nu mă duci în vreo cârciumă de cartier. M-a plimbat frate’miu într-una și îmi ajunge. Păi la mine în Logrones… – și lasă loc să completez eu, închipuindu-mi numai cât de inegală e comparația (în mod defavorabil, evident) dintre orășelul nostru de provincie cu Logrones-ul lui.

Sunt un pic pus în încurcătură – neavând dealtfel ceva special pregătit – și recurg la soluția de avarie – clubul local unde săptămânal particip cu plăcere la un mic concurs de cultură generală, prilej foarte potrivit de relaxare (inclusiv bahică😉) moderată. Intru cu amicul meu hotărît, iau loc la masă, cer două cafele picolului de serviciu și îl întreb pe Pristi dacă nu vrea cumva și vreo gustărică.

– Nu, mulțumesc…îngaimă parcă un pic pierdut, rotindu-și ochii în toate părțile.
– Cum să fie cafelele, domnu’ Sorin?, mă întreabă chelnerul, continuând afabil:
– Felicitări pentru victoria de săptămâna trecută! Mă umflu în pene ca un păun și parcă simțindu-i deruta lui Pristi, apăs accelerația prostiei numită fală, spunându-i băiatului care ne servește că aș dori 2 speciale.

Discuția decurge normal, Pristi explicându-mi ce viață fabuloasă trăiește în Spania și cât de dezamăgit este de mentalitatea noastră, a românilor. Acum – nu mă înțelegeți greșit – achiesez în mare parte părerii amicului meu – însă o mândrie națională de neexplicat până la un punct – îmi declanșează monstrulețul ăla de care vă tot amintesc plictisindu-vă, numit ironie:

– Și? De la ce vine Kaizen, Pristi? Parcă te chema Cîrvu…Te-ai căsătorit cu vreo nemțoică și i-ai luat numele? – îl întreb răutăcios.
– Cum, Sorine? Tu – specialist în HR și nu știi ce înseamnă Kaizen? E cuvântul care simbolizează îmbunătățirea continuă, lucru pe care ar trebui cu toții să îl căutăm. Despre asta vorbesc când îți spun de schimbat mentalități. Cuvântul este japonez. Uite – când mă uit la băiatul ăsta și văd cu cât plictis ne-a adus cafelele, îmi vine în minte mulțimea de localuri din Logrones, unde….
– Pristi, scuze de întrerupere – dar eu chiar trebuie să plec, tai abrupt și nepoliticos discursul colegului meu. Rămâne să ne întâlnim iarăși mâine, poate împreună și cu Emiluț? Fac semn să îmi aducă nota de plată, mă scuz că trebuie să plătesc cu cardul și ne pregătim să plecăm. Picolul trece cardul prin fanta POS-ului și:
– Fonduri insuficiente…Simt cum un val de căldură mă cuprinde și tot sângele mi se urcă în cap. Mă bâlbâi disperat, băiatul spunându-mi că e ok și va rămâne să plătesc data viitoare. Refuz și îi fac un semn discret vajnicului reprezentant al diasporei să plătească și să lase 10% din totalul consumației băiatului – domnul Kaizen se conformează dar cu 5% mai puțin😁 și plecăm – unul probabil nedumerit, celălalt cu un nod în gât.

Ne despărțim călduros cu promisiunea să ne revedem a doua zi, într-o întâlnire spumoasă în 3 – Kaizen Pristi, Emiluț și subsemnatul. Înjur în gând meteahna asta blestemată a românului cu privire la tocarea tuturor bănuților pe tot felul de prostioare în prag de sărbători, dându-i dreptate înțeleptului Kaizen și mă îndrept grăbit către birou, verificându-mi e-mailul și zâmbind amar privind mesajul tardiv cu privire la alimentarea reușită.

Răspund prezent a doua zi invitației drăgălașilor mei colegi – Kaizen și Emiluț – și reluăm euforic proaspătul obicei de golire a sacului cu amintiri, la o cafenea aflată într-unul dintre cele 2 mall-uri locale. În minte îmi trece ca un fulger să-l întreb pe Pristi câte mall-uri are Logrones dar renunț rușinat și petrec o jumătate de oră plină de farmecul amintirilor din copilărie. Mă scuz elegant, spunându-le că mi-a fost atât de drag timpul petrecut împreună și rezist stoic la asaltul lui Emiluț – cum că ar dori el să plătească consumația – îndreptându-mă dealtfel grăbit și hotărât către bar cu cardul în mână – de parcă țineam o armă încărcată. Picolița trece rapid prin fanta POS-ului nenorocitul ăsta de plastic și:

– Tranzacție eșuată…Rog în pragul apoplexiei fătuca din fața mea să reîncerce – același mesaj. Mă întorc cu cel mai tâmpit zâmbet pe față către amicii mei și spun înghițind cu greu în sec – primul lucru care îmi trece prin minte:
– Ce spuneți băieți – ne întâlnim și mâine!??