Perversa lui Pujoiu

Notă relativ importantă😀: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplăriinspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Recunosc! Sunt flegmatic, ironia mă însoțește peste tot, ridic la înălțimi amețitoare zidul ăsta de autoapărare – impozant, numit – autoironie și privesc aproape întotdeauna fiecare situație pe care viața ne-o oferă cu un ochi critic dar plin de amuzament – lucru nu întotdeauna potrivit în orice fel de situație.

Sunt câțiva ani buni de când am marele privilegiu să fiu vecin de cartier cu un fost coleg din școala generală, super băiat, cu un suflet MARE – married with children, evlavios până la cer și înapoi – ce mai! – omul numai bun de o viitoare candidatură (cel puțin) pentru vreo funcție local-administrativă. Reprezintă imaginea perfectă a gospodarului urban – cântă în corul bisericii, salută în stânga și-n dreapta pe toată lumea fără excepție – cunoscuți – ori ba și are marea abilitate să te privească în ochi – lucru foarte dificil dealtfel și demoralizator pentru noi, ceilalți – mai ales că, de fiecare dată când mă întâlnesc cu el, simt un mare disconfort – de parcă tocmai am fost prins cu ceva nepotrivit:

  • – Și? Ce mai faci, Sorine? Ce-ți mai fac copiii? Dar soția? (întotdeuna folosește cuvântul ”soție” și niciodată ”nevastă”) Te-ai mai întâlnit cu vreun fost coleg?

Copleșit de avalanșa de întrebări, încerc să-mi revin ”din pumni” și tocmai când îmi pun ordine în minte și mă pregătesc să-i răspund punctual la micul chestionar – continuă făcându-mă șah-mat, mutând decisiv:

  • – Nu te-am văzut la biserică duminica trecută! De fapt…nu prea te văd deloc pe-acolo – mă întâlnesc în schimb aproape permanent cu mama ta.

Înghit în sec și bălmăjesc ceva probabil inaudibil și mă scuz îndepărtându-mă imitând racul – mergând cu spatele. Privirea lui blajină mă însoțește hipnotic, iar mustăcioara lui subțire total nepotrivită cu restul imaginii sale pare că-mi rânjește ironic. Acum, nu vă închipuiți că sunt vreun neofilozof ateu plin de vreo infatuare superioară – sunt un om credincios și cu frica lui Dumnezeu, aprind lumânări la biserică, port un mare respect pentru oamenii cuprinși de o iluminare spirituală, cu atât mai mult de natură religioasă – însă – recunosc! – nu frecventez biserica în mod constant – oricum, nu săptămânal. Este inexplicabil cum situații ca aceasta ne fac uneori vulnerabili, simțindu-ne inconfortabil și încărcându-ne cu un munte de vinovăție.

Vă zugrăvesc mica scenetă de mai sus tocmai pentru a încerca să vă fac cumva să intuiți starea, modul, felul cum priveam relația mea cu drăgălașul meu vecin, Pujoiu – în mod cu totul special – într-o geroasă seară de iarnă, cu câțiva anișori în urmă.

Cum spuneam – era o seară perfectă de iarnă și tocmai voiam să mă cuibăresc în fotoliul meu favorit și să încep să recitesc pentru numai a 100 oară Mândrie și Prejudecată (mica mea plăcere vinovată😶) – vinișorul fiert, plin cu mirodenii îmi gâdila nările și mă pregăteam febril să îmi torn încă un pahar – când aud soneria țârâind straniu de întrerupt. De obicei sunt calm, dar – ca niciodată, am simțit perișorii aflați la ceafă ridicându-se ușor. Deschid și – aflat strategic în penumbra holului, la vreo 2 metri de ușa apartamentului – disting silueta micuțului nostru prieten, Pujoiu:

  • – Bună seara, Sorine! – ghicesc mai mult decât aud vocea mustăcioarei din fața mea. Ce mai faci?

Răspund la fel de tâmpit, blocat de întrebarea lui stupidă dar – în mod cu totul special – neutralizat de apariția neașteptată a fostului meu tovarăș pionier – continui mitraliindu-l:

  • – Mulțumesc, bine! Tu ce mai faci? Soția e bine? Copilașii? Să știi că am fost de Crăciun cu toții la biserică…

Realizez la timp momentul absurd, plin de amuzament tensionat și îmi invit vecinul în apartament:

  • – Intră înăuntru, Găbiță! Iartă-mi impolitețea, te rog…

Dar mititelul se mai dă un pas înapoi, refuzând categoric, dând din cap și oftând din toți plămânii. Realizez că-l macină ceva, mai ales pentru că e pentru prima oară când îmi evită constant privirea:

  • – Sorine, trebuie să-ți mărturisesc ceva…dar nu vreau să te superi! Te rog eu să nu te superi!!

Mă uit stupefiat la umbra de pe hol și încep să mă întreb dacă nu cumva drăguțul ăsta face mișto de mine, continuând să-mi vorbească precum o face fii’miu după ce provoacă vreo trăsnaie:

  • – Am pățit un mare necaz! Te rog io să nu te superi…
  • – Am pățit noi doi împreună, Găbiță sau numai tu?, întreb total nepotrivit și iritat de absurdul situației, deja mecanismul ăsta blestemat al răspunsului/dialogului ironic declanșându-se aproape automat.

Realizez brusc că nu ajut deloc să clarific situația, ba dimpotrivă – și îl încurajez rapid mai mult din priviri să-și elibereze odată povara și să spună ce a pățit. Pământiu la față, amicul nostru continuă pe un ton sfârșit și dintr-o răsuflare, mai mult scuipând cuvintele:

  • – Tocmaiamvenitdelațarășițiambușitmașinaînparcare!

Trece un timp până reușesc să despart vorbele amicului în minte, apoi răspund iarăși pe limba mea:

  • – Măh – tu nu ești sănătos la cap!??
  • – Zău, Sorine! Îmi spui cât mă costă reparația și îți plătesc oricât e nevoie. Aduc eu de la muncă niște vaselină și ungem bine pe dedesubt, bineînțeles după ce reparăm tăblăria…

Îl opresc cu un semn și – observându-i totuși panica totală din priviri, îl liniștesc cum pot și îi reamintesc că se rezolvă totul simplu, cu ajutorul asigurărilor. Mă privește deja mult mai liniștit, îmi mulțumește pentru vinul fiert (de care nu s-a atins) și ne luăm rămas bun, precum doi vechi prieteni care tocmai s-au despărțit după vreun chef ceva mai prelungit, pupându-ne regulamentar pe amândoi obrajii – urmând să ne reîntâlnim a doua zi în fața sediului asiguratorului pentru completarea documentelor.

A doua zi, înot cum pot printre nămeți și ajung la timp la întâlnirea cu marele Pujoiu. Mă dau jos din mașină, îmi salut călduros amicul, făcându-i semn să mă urmeze și urc grăbit spre biroul firmei de asigurări, cu speranța să terminăm cât mai repede calvarul birocratic. Zâmbesc și mă felicit că suntem primii (mulțumindu-i în gând lui Găbiță pentru faptul că s-a postat conștiincios cu numai o oră😁😁 înainte de începerea programului în fața clădirii); deja mă gândesc confortabil că va ieși ceva bun și din întâmplarea asta aiuritoare – îmi va fi mai ușor de acum înainte să-i susțin privirea amicului meu când ne vom întâlni întâmplător – el venind de la biserică, eu întorcându-mă de la…piață, evident🤗. Încep să completez formularul tip aflat în fața mea și îi cer calm actele prietenului meu pentru definitivarea acestuia (formularului – nu prietenului😉). Mă privește senin și îmi răspunde nevinovat:

  • – Nu știam că trebuie să avem actele la noi…

Trece un scurt timp până asimilez cum trebuie prețioasa informație ce tocmai mi-a servit-o d’Artagnan de cartier, simt cum mi se umflă vena aflată la tâmpla dreaptă și răspund acid, încercând în zadar să am contact vizual cu amicul nostru:

  • – Bineînțeles că nu e obligatoriu, Gabi! – ripostez flambat. Băieții ăștia știu că au de-a face cu niște oameni de toată isprava și vor plăti pe încredere. Chiar așa! Sunt sigur că îmi vor repara ăștia mașina pe caiet.

Nenea asiguratorul care se ”ocupă” de cazul nostru zâmbește ca un om care le-a cam văzut pe toate în viața asta și ne liniștește rapid:

  • – Nu vă faceți probleme. Până își ”recuperează” domnul actele – noi vom face câteva poze autoturismelor implicate în incident…

Cuprins de rușine pentru izbucnirea mea de mai devreme și liniștit de vorbele ”profesionistului”, îmi cer iertare din priviri pretenașului și îi fac semn să ne urmeze în parcare, unde urmează să ne fie fotografiate mașinile. Jupân Pujoiu, aflat iarăși la o distanță confortabilă, își drege glasul tușind și ne spune cu o voce pierită:

  • – Nu știam că trebuie să venim cu mașinile…a mea e parcată în siguranță în fața unității militare unde lucrez. Cu ghețușul ăsta nu poți să știi ce nebun îți poate buși mașina…

Astfel de situații pe care mintea unui om cu greu le poate inventa, fac atât de savuroasă realitatea noastră, îmbrăcând-o cu un vagon întreg plin cu cel mai amețitor parfum al existenței noastre l’essence de la vie.

Să ne citim cu bine!
Dacă ți-a plăcut – nu uita butonul de mai jos…un share e mare lucru

Please follow and like us:
error4
fb-share-icon20
Tweet 20
fb-share-icon20

2 Comments

  • Că să fiu sinceră,isprava este de ” noaptea minții”,dar din punct de vedere literar este atât de nuanțată și perfect adaptată satirei. Ar trebui publicate sub forma unui almanah tipărit. Doresc un autograf.😊

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *