Profesorul

Notă relativ importantă😀: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Îmi spunea cineva de curând să scriu ca și cum ar fi pentru ultima oară când aș face-o, ca și cum lumea-ntreagă ar dispărea cu totul începând cu…mâine. Interesant îndemn, frumoasă alegorie!

Înotam cu spor prin peisajul nostru citadin, acumulând experiență după experiență, respirând cu nesaț fiecare umbră de culoare din paleta cu sentimente a spectrului emoțional – spuneam că, încercam să pătrund fiecare detaliu pe care viața mi-l oferea atât de generoasă; și lucrul ăsta nu cu mult timp în urmă – să tot fie vreo 20 de anișori😊. (Băi..dacă nici după vorbele astea nu-mi fac ăștia invitație să le fac cinstea măcar să le curăț păianjenii de prin colțurile vreunei săli obscure ale Academiei Române – să nu-mi spuneți mie pe nume😁).

Revin rapid cu picioarele pe pământ și parcă aud vorbele încurajatoare și pline de duh ale bunului meu amic Auraș, zisSăgeatăzisPetrol:

-Taci dracului din gură!, cuvinte-îndemn pe care frățiorul lui Săgeată mai mic, Georgel, le-a urmat aproape în întregime – omul urmându-și senin visele în lumea largă, imboldul plin de înțelepciune al fratelui mai mare fiindu-i hrană sufletească pentru multe nopți în care sentimentul de deznădejde îi dădea târcoale (uite un cuvânt pe care sigur nu l-ați mai auzit demult, cu atât mai puțin citit – bravo mie!😋😋).

Închid (cu greu🤗) paranteza la paranteză și vă implic abrupt, total în mica istorioară de mai jos, reamintindu-vă de sentimentul ăla de tot căcatul, știți voi despre care anume sentiment vorbesc, ăla care ne-a făcut pe toți măcar odată în viață să ne credem supermeni/zânecosânzene/fețifrumoși/jonbonjovi/alenideloni/elviși…în fine – completați voi mai departe cu ce credeți de cuviință, fiecare cu ce vrea și cum poate, dar care să vă ajute să vă construiți mental magnifica abureală, marea ceață euforică cu care ne-a fost măcar o dată în viață învăluit creierașul – și anume – DRAGOSTEA. Mai țineți minte sentimentul ăsta? Vă revin în memorie nenorocitele alea de molii mâncătoare de rahat, aflate exact în mațele nefericitului/ei? Atunci cunoașteți ca și mine efectul total nepotrivit cu tot ceea ce facem în restul timpului, cu tot ceea ce ne este familiar, cu tot ceea ce în mod unanim numim – normal. Și ce poate fi (și) mai îngrozitor ca amețeala asta de care vă aminteam? Evident – sentimentul pierderii obiectului adorației. Ce poate fi mai patetic, mai de plâns, dacă nu ar fi de râs (sau invers😄) decât un îndrăgostit care tocmai a realizat că dragosteaviețiilui l-a părăsit total, definitiv, iremediabil..?

Pășeam astfel – cu ani lumină în urmă – pe aleea asta blestemată a celor cu inima frântă și consideram orice, dar mai ales pe oricine de prisos. Pașii mă purtau peste tot și oriunde, pluteam fără să simt mai nimic, anesteziat de senzația de gol, de neputință. Sunt adus cu picioarele pe pământ de niște vorbe care efectiv m-au lovit direct în față:

– Ești un mare dobitoc, știi asta, nu-i așa?

Mă întorc stupefiat, numai ca să descopăr în fața mea un nene aflat între două vârste, înalt și neverosimil de slab, bine îmbrăcat (poate numai o idee prea gros pentru soarele ăsta de toamnă frumoasă), cu un aer imberb și continuând de parcă nici nu aștepta vreun răspuns de la mine:

– Esti îndrăgostit și tocmai ai aflat că lumea ta s-a pierdut brusc, e adevărat? Nu fi prost! sau mai bine – fii prost în continuare! Dar fii conștient că ești prost!

– Scuzați-mă…ne cunoaștem cumv….

– Ne cunoaștem, evident! Dar nu asta e important! Important este să nu pierzi senzația asta de acum și să o păstrezi cumva undeva, să o prinzi precum o insectă cu un bold pe o scândură..da!da! – precum un insectar. – Exact – continuă surescitat nenicul plin de o exaltare bruscă – prinde-ți cu un bold amintirea asta de acum, mai bine spus îngheață sentimentul pe care îl trăiești acum!

Tocmai eram pe punctul să o șterg frumușel, când mă țintuiește pentru a doua oară, mitraliindu-mă cu următoarele cuvinte:

– Recunoaște că simțeai că e inevitabil, nu? A fost și vina ta, în aceeași măsură în care a fost și a ei…Și mai lasă lamentările astea și nu uita să găsești cumva rapid o modalitate să păstrezi sentimentul ăsta. E cel mai important lucru, crede-mă!

Aud în timp ce mă îndepărtez sfaturile slăbănogului și parcă mă simt cu mult mai bine, iar necuratul nu mai e așa de negru cum era înainte de întâlnirea asta total neprevăzută. Tocmai mă întrebam cine mama-naibii o mai fi fost și filozoful ăsta bine înfofolit și mai ales, de unde naiba mă cunoaște și cum de îmi știe atât de bine povestea, când sunt oprit abrupt de către doi polițiști comunitari, unul dintre ei întrebându-mă mai mult curios decât bănuitor:

– Ce ți-a spus dom’ profesor, tinere? S-a luat cumva de tine? Ți-a vorbit urât? Nu pune la suflet…e răcit la mansardă! – și râde hohotind făcându-mi semnul binecunoscut, lovindu-și cu un deget țeasta rasă. Profesorul de limba română Roman a fost părăsit de soție în urmă cu vreun deceniu, iar de atunci oferă sfaturi gratuite oricui îl ascultă – în fiecare zi de vineri, exact între orele 11 și 17. Vine permanent cu 3 fire de trandafiri galbeni în fața ulmului ăla bătrân, le lasă la rădăcina pomului, apoi stă nemișcat vreme de vreo 6 ore. Numai uneori iese din transă și acostează câte un nevinovat ca tine…Polițistul zâmbește superior și continuă rânjind:

– Am pariat juma’ de salariu că îți va vorbi. Aveai un aer pierdut…așa, cam ca și dom’ profesor..

Bălmăjesc un răspuns aiurea și mă îndepărtez rapid scuturându-mă înfiorat și abia reușind să înțeleg ce naiba tocmai mi se întâmplase.

Vă jur că, acum, după o tonă de vreme și un ocean de experiență mi-aș fi dorit să pot găsi modalitatea de a congela toate trăirile alea undeva și să le dezgheț ori de câte aș fi vrut, să gust cu nesaț din câte-o picătură de dragoste sau, de ce nu? – să sorb însetat câte-un strop de deznădejde amoroasă (numai așa de readucere aminte😉) – așa cum sigur înecat în propria-i dezamăgire își continuă visul permanent – înghețat în timp…domnul profesor de limba română Roman.