Sinonimul fericirii

Notă relativ importantă😀: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Nu știu alții cum sunt, dar eu – privind în urmă – obiectiv (de parcă aș putea vreodată să fac lucrul ăsta😀) – aș putea spune că sunt un om normal, că nici nu am depășit în vreun fel anume ceea ce se așteptau toți care mă cunosc să devin dar nici nu am coborât sub linia aia imaginară – nici nu am dezamăgit cumva vreo așteptare a oricui. Cu alte cuvinte viața mea a decurs liniar, previzibil – plictisitor chiar.

Copilăria a fost una  normală – tocmai pentru că, la fel ca majoritatea, consider vremea copilăriei de neatins, de neegalat de către vreo altă perioadă a existenței mele. Cu alte cuvinte, idolatrizez acele vremuri considerându-le de neîvins – așa cum ar trebui să gândească fiecare dintre noi despre propriile amintiri. Asta ar însemna, după umila mea părere definiția unei copilării normale, fericite chiar – sentimentul de regret al timpului pierdut și de neregăsit vreodată. Mai mult – suntem convinși că perioada noastră a fost cea mai bună, incomparabil mult mai colorată față de copilăria altor generații, cu atât mai puțin a generațiilor viitoare.

Pot împărți și îmbina perfect în același timp copilăria mea în două mari artere, la fel de frumoase, de interesante, de magice și anume:

artera urbană – cu nesfârșitele zile de vară, cu baia în eleșteul din apropiere, cu infinitele jocuri între noi, copiii, cu diferitele găști rivale între blocuri, cu cazematele din zăpadă, cu întâlnirile în grupuri de câte vreo 10-15 copii pentru vreun film nou la cinema, cu obligatoriul profiterol și cico după terminarea spectacolului, cu ieșirea din case în timpul vacanțelor dimineața devreme și intrarea tocmai spre miezul nopții; cu invitarea unor prieteni apropiați acasă, în lipsa părinților – pentru că, nu-i așa? – eram împărați, vajnici apărători ai porților castelului în care locuiam și păstrători de seamă a unei magice chei de care nu ne despărțeam nici în somn, purtând-o aproape oriunde și oricând – legată cu un elastic (ceva mai larg) la gât; și

artera rurală – cu explozia de culori, de mirosuri, de senzații; cu pescuitul în balta de la marginea satului sau cu nesfârșitele meciuri de fotbal cu băieții pe izlaz; cu ocheadele către fetele de la țară, atât de îmbujorate, respirând de sănătate și râzând din orice –  luându-ți efectiv mințile și făcându-te să-ți dorești să rămâi pe veci la mămăița și la tătăițul😀; cu moș Ajunul de poveste când colindam întreg satul începând dis-de-dimineața și întorcându-ne seara târziu, înghețați de atâta umblat, cu gâtul înțepenit de răgușeală dar cu ochii sticlind de satisfacție și cu inima cât o pâine făcută pe vatră de-a bunicii – totul numai pentru micul săculeț plin ochi cu nuci, covrigi sau mere; cu ieșitul la colțul uliții cu fetele și băieții împărțind un petec de iarbă și vorbind vrute și nevrute simțindu-ne stăpânii de drept ai lumii.

Astfel, devenim odată cu trecerea timpului tot mai convinși de puritatea, de inocența timpului trecut – vajnici susținători ai ideei prin care numim fericirea cel mai de seamă sinonim al…COPILĂRIEI.

Să ne citim cu bine!
Dacă ți-a plăcut – nu uita butonul de mai jos…un share e mare lucru
Please follow and like us:
error4
fb-share-icon20
Tweet 20
fb-share-icon20

4 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *