Judecata lui Putinel

Notă relativ importantă😀: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Proverbială, renumită în asemenea măsură, încât se apropie de miticizare, de confundare a numelui cu fapta, zgârcenia maximă a multstimabilului Putinel, însoțită de un farmec de târgoveț șugubăț – veșnic atent cum să reușească să “te facă” – spun lucrul ăsta într-un jargon aproximativ – spuneam că amalgamul ăsta complex, ciorba asta diversificată de hoțomănie de mahala amestecată bine cu tupeul maxim al unui autentic fiu al Drăgăicii noastre locale – reușește cumva să încarce substantivul Putinel cu o acțiune perfect caracteristică acestuia – “a putini”; de fapt marele substantiv propriu Putinel a reușit performanța să nască o acțiune și anume verbul “a putini”. “A putini” l-aș caracteriza ca un verb, ca o acțiune ce reprezintă un mod de a înșela amical pe cineva, de a reuși să păcălești într-un mod catifelat o persoană, astfel încât aceasta (persoana înșelată) chiar dacă își va da seama de faptul că e o victimă – să-și accepte cumva rolul acesta devenind astfel un complice semiactiv la propria-i pagubă.

A rămas cu litere de platină întipărite în memoria colectivă a metalurgiei noastre locale o nemuritoare întâmplare care poate rivaliza cu oricare sketch umoristic al maeștrilor Toma Caragiu ori Dem Rădulescu. Cu ani (lumină😊) în urmă, Unicul Administrator Putinel primește vizita unor delegați de la o renumită societate soră din țară. De fapt, oamenii veniseră și cu ceva treabă personală, dorind să îmbine plăcutul cu utilul – în cazul de față să reușească să cumpere și câteva produse din oferta bogată a societății noastre. Util, atent, serviabil și excelând cu o ținută ireproșabilă – amicul Putinel a reușit să impresioneze întreaga delegație, oamenii efectiv rămânând plăcut surprinși. Toate bune și frumoase – până în momentul când unul dintre delegați și-a manifestat dorința să cumpere ceva marfă de calitate la un preț (evidend😉) competitiv. Putinel îl măsoară de sus până jos, apoi dând din cap îi spune cu regret:

– Domnul meu, v-aș ajuta cu mare plăcere dar mă tem că sunteți subțire îmbrăcat!

Omul se privește stupefiat în oglinda agățată în spatele biroului drăgălașului nostru administrator și protestează neînțelegând apropoul (pentru noi toți, ceilalți care îl cunosc – zdrobitor de străveziu) al mărețului:

– Nu sunt domnule deloc subțire îmbrăcat! Privește: am pulover pe gât!

Putinel îl privește intens și continuă imperturbabil:

– Iar eu vă spun că sunteți…subțire rău, mă tem să nu răciți!

Lovit – mai mult de privirile celorlalți – de o subită înțelegere a vorbelor ascunse ale amicului, înghite în sec, își cere scuze pentru graba cu care s-a îmbrăcat în dimineața asta și continuă absolut încântător pentru urechile UAP – ului nostru:

– Știți…mă gândeam să discutăm mai multe despre ceea ce doresc la vreun restaurant local. Dealtfel mi-ar face plăcere să ne însoțiți și dumeavoastră..știți cumva să ne recomandați vreun…. – dar nu-și termină bine omul vorbele și este oprit cu un gest de Putinel:

– Domnule – realizez că stau de vorbă cu o persoană extraordinară – dealtfel observ niște trăsături deosebite pe chipul dumneavoastră – astfel voi accepta cu plăcere invitația primită. De restul detaliilor se va ocupa Tirizel, băiatul meu bun la toate, iar marfa dumneavoastră vă va aștepta cuminte la poarta fabricii. Dar vom discuta mai multe la cârciumă. Urmați-mă!

Și astfel s-a încheiat cu succes epopeea delegației cu pricina, omul îmbrăcat ceva mai subțire reușind sa fie “putinit” cum trebuie – total “corespunzător” – de către maestrul vrăjitor Putinel.

Îmi readuce aminte mica aventură cu delegatul subțire îmbrăcat tocmai Putinel, acesta concluzionând adânc și neavând (parcă) absolut deloc de-a face vorbele lui cu povestea mai sus-amintită:

– Vezi tu, Sorinele – viața asta este exact ca un joc de fotbal pe care îl joci știind că îl vei pierde dar totuși ducându-l la bun sfârșit cu zâmbetul pe buze. Se întoarce urlând:

– Tirizele, adu-mi urgent o apă minerală!

– Tot la doză, șefu’? întreabă semiserios apărând parcă de nicăieri, o pocitanie de om, exact cum se spune în popor – un pic mai frumos ca necuratul – dar de o vivacitate amețitoare.

– Tot! – răspunde după o pauză mică de gândire “șefu’, apoi continuând după plecarea lui mai mult ca pentru sine:

– Ăsta nu-i întreg la mansardă, sigur nu moare acasă! Se întoarce cu fața la mine și mă întreabă luminat de un gând:

– Ți-am povestit oare, Sorinele cum m-am cunoscut cu Marmoțica mea? A fost dragoste la prima vedere – incendiu instantaneu: eu m-am îndrăgostit de ochii ei albaștri, ea s-a îndrăgostit când mi-a văzut casa!

Dar nu-și termină vorbele bine și intră ca o avalanșă, ignorând cu totul bătutul la ușă, buna noastră colegă, Fănuța – permanent foarte ocupată, întotdeuna îndatoritoare și tot timpul stresată de un lucru sau altul, stresată de prezența vreunei acțiuni, numai pentru a fi și mai stresată de lipsa acesteia – într-un cuvânt stres reprezintă starea potrivită cu care Fănuța poate fi “îmbrăcată”, asta numai dacă am fi nevoiți să o facem – evident😀. Fănuța intră fluturând 2 bancnote – una de 5 lei, iar cealaltă de 1 leu și le aruncă sfidător pe biroul lui Putinel adăugând cu un aer de superioară deferență și privindu-ne de sus:

– Astăzi este ziua mea, vă mulțumesc așadar pentru urările de bine făcute tocmai de săptămâna trecută (și îl fulgerează cu privirea pe Putinel – acesta însă susținându-i senin privirea) și am plăcerea să vă fac cinste cu o cafea – pe care am să vă rog să vi-o cumpărați voi singurei…

Nu știu de ce am simțit nevoia tocmai în dimineața aceea să scormonesc un pic cu bățul armonia, zen-ul amicului Putinel – așadar adaug pe un ton scăzut:

– Mulțumim frumos, Fănuța – dar ar trebui să știi și tu mai bine că banii ar sta mai bine la mine – asta numai dacă vrei să bem amândoi cafeaua, bineînțeles! Putinel sare ca ars și răspunde cu un aer jignit:

– Cum adică, Sorinele? Uite, nu vreau nici-o cafea! Bea numai tu!

– Iartă-mă, dragul meu!, îi răspund împăciuitor. Uite, eu am ceva treabă astăzi și mă tem că nu ne vom mai vedea. Așadar haide să împărțim banii frățește și să ne vedem fiecare de drum.

Observ cum efectiv i se luminează fața și rânjind scoate un portofel prăpădit dar burdușit cu bani – Putinel nu crede în carduri bancare și nu are încredere dealtfel în nici-un fel de bancă – om cu scaun la cap! Observ printre teancurile de bancnote de 200 și de 100 de lei și o hârtie rătăcită de 10 lei și îi spun cu cel mai nevinovat ton cu care m-a înzestrat mămițica mea:

– Uite, dă-mi tu o bancnotă de 10 lei, îți dau ăștia 6 lei de la Fănuța și mai ai tu să-mi dai 1 leu, bine?

Așa facem și cuprins parcă de un gând ce nu-i dă pace – Putinel îmi spune mieros:

– Sorinele, nu vrei tu să-mi lași mie leuțul ăla? Beau și eu ceva în amintirea tăticuțului tău…Oftez impresionat cu totul de vorbele amicului, prefăcându-ne amândoi că am uitat că numai în urmă cu vreo două ore am cinstit iarăși memoria tatălui meu cu o „cafea specială” oferită pretenașului nostru la cantina-restaurant a uzinei.

Plec grăbit și încântat de farsa făcută amicului meu și realizez că e posibil să fie o premieră și că ar trebui să mă simt mândru – sunt poate „unica” persoană care a reușit performanța de a-l putini pe…Putinel. Amicul mă sună alarmat peste vreo jumătate de oră să-mi spună că s-a prins de înșelăciune. Îi laud rapid memoria de elefant, precum și agerimea de care a dat dovadă și accept umil să-i mai dau eu încă 2 lei astfel devenind chit😂😂😂.

Închide telefonul mulțumit și parcă-i și aud rotițele motorașului învârtindu-i-se:

– Prin urmare mi-a dat toți banii de la Fănuța, i-am dat 10 lei, îmi va mai da el 2 lei…hmmm, al naibii hoțoman!

Aud iarăși telefonul țârâind, răspund și…………