Zâna bună

Notă relativ importantă😀: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Sunt mai mult decât convins de faptul că noi, oamenii, avem un radar funcțional cu privire la tot ceea ce ne înconjoară, în special care să ne apere de orice rău venit din exterior. Mai cred cu tărie că acest radar – invizibil, dar foarte bine calibrat – are o mai mare eficiență în perioada copilăriei.

Priviți uneori copiii și modul lor de a reacționa cu adulții, în special cu cei necunoscuți. Indiferent de modul cât mai voit prietenos al celor mari, de felul dizgrațios de dulceag al acestora de a le vorbi copiilor, de a încerca să se împrietenească cu ei – de cele mai multe ori aceștia – copiii – ignoră omul mare care le vorbește în modul acesta. Cu cât înaintăm în vârstă, radarul nostru cu privire la sufletul omenesc funcționează din ce în ce mai rar, chiar uneori prost, de parcă încrederea noastră în propriile forțe, dobândirea unui curaj în fața vreunui obstacol sau altul, ne face să uităm cât suntem de nevolnici, de neputincioși în fața atâtor și atâtor bariere ale vieții.

Îmi reamintesc, de cele mai multe ori cu oroare, de rudele la care mă lăsau ai mei uneori, de multitudinea de pupături cu forța ale mătușilor de la țară, rude ale bunicilor mei, de felul cu care mă fixau cântărindu-mă ca pe o marfă oarecare, dar mai ales privindu-mă de parcă nu aș conta deloc. Nu vreau să mă înțelegeți greșit – nu acuz pe nimeni și nimic: viața cu toate complicațiile ei face uneori să ne uităm cu o nepăsare, cu o detașare nepotrivită de cele mai multe ori către cei mici. Uităm câtă valoare avea timpul când eram copii și prinși de cotidianul ăsta nesuferit avem mai mereu tendința să minimalizăm atât problemele celor mici, dar mai ales să desconsiderăm reușitele lor.

De aceea nu pot uita pe zâna mea cea bună, prințesa brunetă a copilăriei mele care întotdeauna își făcea timp să mă asculte, să îmi vorbească pe un ton egal și mai ales să se joace cu mine așa cum toți copiii vor – ca unul de-al lor.

Zâmbesc din plin amintirii mâinilor ei calde care îmi ștergeau lacrimile atunci când mă chinuiau îngrozitor niște blestemate de bastonașe pe care eram nevoit să le scriu cât mai drepte. Aud și acum vocea ei subțire care mă încuraja neîncetat spunându-mi că totul va fi bine și voi reuși să trec peste toate obstacolele. Nu știu exact ce anume – tonalitatea vocii, modul în care se uita la mine sau poate faptul că radarul de care aminteam mai sus avea toate beculețele aprinse semnalizând verde atunci când eram în preajma ei – îmi spunea să am încredere totală în persoana aflată lângă mine; cert este un lucru și anume acela că întotdeuna mă simțeam în siguranță atunci când eram împreună cu zâna mea, iar dacă aceasta spunea că totul va fi bine, atunci nimic nu mă putea convinge de contrariu.

Cred că fiecare dintre noi am avut un astfel de erou în trecutul nostru, un prinț neînfricat sau o prințesă frumoasă, o Zână bună numai a noastră care să ne facă să privim lumea asta mare cu inima deschisă. Compătimesc pe oricare dintre voi care nu vă amintiți de vreun adult care să vă fi susținut sufletul atunci când acesta avea mai multă nevoie – așa cum atelă sufletului meu mi-a fost ea – MIHAELA!