Primul, prima, primii

Notă relativ importantă😀: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Ați observat și voi inexplicabilul paradox al timpului? Cu cât trece mai multă vreme de la o perioadă semnificativă a vieții noastre, cu atât rememorând – realizezi că timpul a trecut fulgerător, aproape oprindu-se în loc – astfel simțim ca și cum – spre exemplu – a trecut numai o zi de când am pășit pentru prima oară pe aleea principală a liceului nostru sau am avut primele emoții ale primei sesiuni de examene din facultate.

Îmbătat de vitalitatea tinereții, de aerul plin cu oxigen pur al adolescenței, înarmat numai cu o inimă (încă) nepervertită de vreun factor nociv extern – am pășit cu dreptul în lumea mare, cu tolba plină de vise și cu un sac de speranțe și visuri.

Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri momentul primei mele excursii din liceu. Totul s-a petrecut în prima vacanță de iarnă a primului an liceal. Întâmplarea a făcut să fiu coleg la aceeași unitate de învățământ cu una dintre colegele mele din gimnaziu – Dana – de care eram până peste cap îndrăgostit, nu mai departe decât cu câteva luni mai devreme. Dar, cum spuneam mai sus – timpul are o funcție ascunsă, abia sesizabilă care ne face uneori abia să ne amintim de unele lucruri întâmplate chiar recent. Astfel, o priveam pe furiș uneori pe Dana și mă rușinam parcă pentru faptul că, se pare ”uitasem” de marea pasiune care mă împiedica deseori să mă concentrez la blestematele alea de exerciții de geometrie. Aveam un sentiment de rușine, de vină – mă simțeam ca un adolescent, în căutarea unui sentiment pierdut.

Dar mica mea dramă interioară a fost iute uitată și înlocuită cu niște frământări cu mult mai profunde – vina aparținând unei alte brunete, cu gene senzuale și cu o privire care ar fi topit și calota glacială:

– Eu sunt Nicole! Dar îmi poți spune Jennie – știi – precum “Kelly” din Beverly Hills 90210!, au fost primele cuvinte pe care mi le-a adresat.

– Păi Kelly e blondă! – răspund tembel uitând complet să mă prezint.

Sunt tinere adolescente, viitoare femei a căror privire, modul lor special de a vorbi, acționa, respira dar în mod cu totul particular felul lor unic de a zâmbi – nu fac altceva decât să înrobească definitiv voința oricărui tinerel novice, fie el bărbat în devenire și/sau oricât ar fi el de brav. Am avut o prietenie specială, cu totul atipică pot spune cu Jennie pe tot parcursul liceului. Un lucru e clar – au fost momente, le-am simțit de fiecare dată – când fiecare dintre noi ar fi vrut mai mult dar întotdeauna niciodată în același timp. Asta nu ne-a împiedicat să avem o prietenie strașnică – așa cum se întâmplă numai între tinerii aflați la cea mai frumoasă vârstă – a definitivării caracterului, a modelării omului matur de mai târziu.

Ce mai încolo și încoace – eram îndrăgostit până peste cap – și abia începuse liceul. Doamne – și cât îmi dorisem să fiu cel puțin o perioadă ”liber”, să nu mai fiu înlănțuit de vreun sentiment păcătos care să mă facă  iarăși să visez cu ochii deschiși și nu numai. Plecarea noastră într-un weekend la Predeal  în prima excursie cu noii mei colegi a fost plină de emoție: am râs, dansat, am mers prin pădurile pline cu zăpadă, am coborât pe pârtie cu sacul de plastic, am băut chiar o cană cu vin fiert îmbujorându-ne cu toții și am intrat și într-o panică, soră cu depresia – când am realizat brusc că mi-am rupt singura pereche de pantaloni. Nervos pe mine, simțind numai priviri ironice împrejur, aproape urlând în interior și închipuindu-mi cum toți colegii nu fac altceva decât să râdă pe seama ghinionului meu – am decis să nu mai ies din camera cabanei unde eram cazați. Îmi venea să plâng de furie și cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mă enervam și mai furtunos și îmi era și mai greu să recunosc care era de fapt motivul real al furiei mele și anume faptul că Jennie râdea cu poftă la toate glumele unui coleg, în timp ce eu nu aveam altceva de făcut decât să asist neputincios la apropierea dintre ei. Lucrul ăsta reușea să mă facă să înghit cu greu în sec, simțindu-mi gura uscată și parcă plină de niște mici ace – lipsa salivei provocându-mi arsuri în gât. Eram într-o stare deplorabilă, îmbrăcat cu niște pantaloni ridicol de mici ai unui coleg și nu răspundeam absolut nimănui refuzand să mai ies din cameră. Într-un cuvânt – mă purtam exact ca o primadonă brusc lăsată de izbeliște și făceam exact ceea ce nu trebuia – mă înecam în propria-mi dezamăgire. Ce vreti? – copil fără minte…

Tresar brusc când aud o bătaie ușoară  și arunc cu un bocanc în ușă crezând că este Marius încercând probabil să mă convingă să ies cu ei la un mic foc de tabără care ardea frumos în curtea cabanei, totul datorându-se ospitalității de frunte a gazdei noastre. Ascultam invidios râsetele tuturor, iar acordurile unei chitare frumos acompaniată de câteva voci vesele îmi provocau răni asemănătoare unor cuțite înfipte în piept. Ușa se deschide timid și – prăbușit în pat și întors cu spatele – aud deodată vocea EI:

– Nu fi prost și hai să mergem lângă foc. Mă ridic rapid și buimăcit de apariția ei – îngaim total aiurea:

– E frig afară, nu-i așa? Mă doare capul un pic. Poate din cauza vinului fiert… Se apropie repede și îmi lipește mâna rece ca ghiața pe frunte.

– Arzi! Te simți bine?, mă întreabă cumva îngrijorată. Cu toată fierbințeala dată de mâna ei, deodată am înghețat, de parcă mi-ar fi fost teamă că va pleca de lângă mine sau poate că-mi va citi gândurile. Plec privirea jenat iar mâna ei îmi întoarce bărbia către ea și se întâmplă apoi primul foc de artificii al existenței mele – sărutul nostru.

Multe momente importante sunt cele care ne-au marcat sau care ne vor marca existența – și așa este natural să se întâmple. Însă emoția de moment a acelei clipe nu poate fi ștearsă și întotdeauna vom păstra intact într-un colțișor al sufletului nostru magia, amețeala plăcută, valul de sentimente copleșitoare cu care trupurile noastre tinere și neobișnuite sunt atacate cu prima bombă atomică a adolescenței noastre – primul sărut.

Să ne citim cu bine!
Dacă ți-a plăcut – nu uita butonul de mai jos…un share e mare lucru
Please follow and like us:
error4
fb-share-icon20
Tweet 20
fb-share-icon20

3 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *