UPU

Notă relativ importantă😀: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

„Sănătatea reprezintă cel mai de preț dar al unui om!” Fiecare dintre noi am auzit la un moment dat propoziția asta și suntem de acord cu ea dar parcă înțelesul ei ne este adânc înrădăcinat în suflet numai atunci când (Doamne ferește!) ni se întâmplă nouă înșine ceva care să ne distrugă confortul nostru de zi cu zi, moleșeala dulce a „nimic-interesantului” cotidian.

Recent, într-o superbă dimineață de vineri (cum altfel? – mă urmărește ziua asta peste tot, oriunde) m-au cuprins „toati alia: frezoane, amițeli, nu putiam să munșesc diloc cum trebe, mă luau toati căldurili, mă lua capu’ rău di tăt”. Întelegeți ideea de ansamblu? Tabloul frumos desenat al simtomelor era completat de o nevoie urgentă de a urina, însă fără succes. Cumplită senzație!  Eu, mă cunoașteți! – mare curajos (a se citi „căcăcios”) îmi anunț rapid colegii, șeful, apoi exact ca un bărbat sadea, vânjos, stăpân pe el, cap de familie – genul Liam Neason – ce fac? Bineînțeles – mă duc de urgență acasă la nevastă’mea să mă plâng. Aici, nimeresc cum nu se putea mai bine: toată lumea prezentă, în plus maică’mea era în vizită să ne anunțe de iminenta ei plecare într-un pelerinaj religios prin țară (gen – Arsenie Boca, Curtea de Argeș – știți despre ce vorbesc).

Povestesc calm despre inconfortul de care sufeream și nu înțeleg deloc de ce maică’mea și Cicioaica se alarmează cu privire la starea mea – bine, probabil o idee aș avea – modul chircit, poziția fetală din care le răspundeam întrebărilor – le-a făcut, mă gândesc – să considere ca și optimă idee, chemarea salvării (apelarea numărului de urgență binecunoscut). Nevastă’mea, fire energică nu stă mult pe gânduri și sună la 112. Maică’mea se ruga la toți sfinții din calendar și mă enerva cumplit cu explicațiile cu privire la momentele ei de blocaj renal  din trecut, de parcă experiențele ei anterioare mă făceau să mă simt cumva mai bine. Fii’miu simte agitația din casă și vine speriat să mă îmbrățișeze. Îngaim ceva să îl liniștesc și fac o glumiță. Cumva, zâmbetul meu chinuit nu cred că il convinge prea mult.

Vine și mașina SMURD-ului după vreo oră – ce vreți? – urgențe multe zilele astea. Aici, 2 asistente drăguțele fac ceea ce știm cu toții că fac! Cum adică? Nu știți? Îți zâmbesc larg, de parcă e normal ce ți se întâmplă, îți vorbesc ca unui idiot sadea – compătimându-te și spunându-ți că cea mai bună soluție este să mergem la UPU, bineînțeles după ce îmi vor face o injecție fix în c.u.r. – în plus mai au și proasta inspirație să mă anunțe cu vocea ridicată că mă va ustura cumplit (exact vorbele asistentelor). Înghit în sec, accept ca un mascul alfa😊 ce mă aflu tot ce mi se întâmplă și urc de bună voie în mașină, sperând să mă fac cât mai neobservabil de către vecini. Nevastă’mea mă însoțește grijulie și îmi vorbește cu un ton afabil, apropiat celui cu care îmi vorbeau asistentele. Ce mama dracului se întâmplă? Mă iau toți de fraier sau cum?

Ajungem la Serviciul Urgențe relativ repede în sunet de sirenă – chiar mă gândeam că poate au oamenii o altă urgență undeva, cobor cu jena omului de a se simți cu mult mai bine decât zecile de cazuri nefericite care se pot afla la UPU și sistemul mă preia automat, fiind condus în camera de primiri urgențe. Aici – voi afla curând că va fi încăperea unde voi petrece într-un mod inedit, interesant – următoarele 8 ore din viața mea. După numai vreo oră de acomodare cu spiritul spitalicesc de urgență, ies afară – cerând voie respectuos și pe rând asistentei și agentului de pază – numai ca să îi comunic soțioarei mele că nu are sens să mai mă aștepte – cert este că voi întârzia cu mult mai mult decât anticipasem noi. Cicioica – acceptă imediat (lăsându-mi un nod în gât; nici-o încercare de a protesta, de a încerca să îmi spună că va rămâne cu mine, nimic).

Realizez abia după vreo oră de la plecarea nevesti’mii că nu am decât câțiva lei în buzunar dar am avut grijă în schimb să-mi iau cardul bancar și pe cel de sănătate – absolut inutile aici. Tonomatele nu funcționează decât cu bani..hmmm! Următoarele 7 ore voi încerca să mă hidratez numai cu una bucată sticlă cu apă de 0,5 litri. Asta e! Îmi fac o promisiune mie însumi prin care îmi jur solemn ca, la orice semn de slăbiciune fizică, orice manifestare banală a vreunei  migrene oarecare din partea Cicioicei, să-i întorc favoarea și să sun imediat la 112. Alung rușinat gândul ăsta și mă reîntorc precum un ocnaș în drum spre camera de tortură.

Ciudat, dar aflat pierdut pe un scaun în camera de urgențe realizez bucuros că nu mă mai doare nimic. Poate efectul injecției să fie cauza, mai degrabă cred că aflându-mă aici, subconștientul meu a preluat comanda și a considerat că nu mai am „nici pe dracu”! Mi se face rapid o electrocardiogramă, mi se recoltează sânge și în continuare mi se vorbește pe un ton condescendent. Realizez repede că aici, cei aflați la urgențe – fie ei brancardieri, asistente, medici – au 2 feluri de a vorbi – unul normal, cel cu care suntem obișnuiți cu toții, iar celălalt – cel cu care ni se adresează nouă, bolnavilor –  clar, tare, răspicat dar și dezagreabil de condescendent. Voi remarca curând totuși că felul acesta de a vorbi are din plin utilitatea lui. Sunt tras de mânecă și sunt adus la realitate brusc de către vecinul meu de suferință, aflat pe scaunul din stânga. Îmi spune că aceleași simptome le are și el și se află pentru a 2 oară în decurs de o săptămână la urgențe. Omul știa deja tot ce se va întâmpla. M-a anunțat că urmează să așteptăm acum să ne cheme la un examen ecografic, „dar nu acum-acum, ci în maxim 3-4 ore”. Îmi accept tacit soarta și continui să urmăresc fascinat personajele aflate în camera de urgență; o tânără mămică, vânjoasă și bine făcută cu vreo 110 kg dragoste de oferit, însoțită de către mama acesteia și bine flancată de către un bărbat sfrijit ceva mai înalt decât nivelul clanței de la ușa salonului medical și despre care am aflat ulterior că este soțul tinerei mămici. Femeia a suferit se pare o comoție cerebrală, datorată probabil efortului fizic:

– Ce să facem, doamna doctoră? – îi spune asistentei de serviciu – avem vreo 3 hectare cu vie și gospodărie mare, 3 fete mici, iar ăsta – indică dând din cap către jumătatea (mai bine spus sfertul😁) ei – nu mă lasă în pace până nu facem și un băiat – auzi tu!? care să-i și semene…păi uitați-vă la el, asta-mi mai trebuie mie acum…

În alt colț se afla un alt pacient – o doamnă însărcinată, mamă deja a 2 copii care se află aici pentru că:

– M-a lovit vaca, dar mă simt bine și vreau să plec acasă. Copii sunt mici și sunt singuri…Asistenta îi răspunde sec că nu se poate și că va pleca numai dacă va semna pe propria-i  răspundere lucrul ăsta. Realizez rapid că îți trebuie o doză mare de tărie precum și o puternică capacitate de dedublare ca să poți lucra aici.

Un alt personaj al camerei de urgențe este nea Fănel care a fost înțepat de o viespe dar care a fost adus la UPU deja bine “anesteziat”, mirosul de alcool tare reușind să înlocuiască pentru moment izul soluțiilor farmaceutice. Găsesc front comun de discuție cu asistenta aflată de gardă – și anume, copiii – și una-alta – remarc deodată felul nr 1 de a-mi vorbi, cel normal, cu care își vorbesc numai între ele, cadrele medicale. Aflu astfel câte drame se pot regăsi aici, la urgențe – sunt convins dealtfel desemenea, de faptul că numai aici oamenii suferă, plâng, râd sau se amuză la intensitate maximă, de parcă aici toată paleta de sentimente umane se dilată și se intensifică exponențial.

Urmăresc detașat deja – și eu oarecum contaminat de felul ăsta de imunizare empatică – cum o altă asistentă a venit la noi însoțită de mama acesteia. Bătrânica cumsecade povestea oricui dorea să o asculte cât de mândră este de fetița ei, ajunsă asistentă medicală. Între timp, coincidența naibii – primește un telefon (asistenta cu pricina) și este informată că va ajunge la urgențe și tata-socru, cu o luxație de umăr. Nu pot să nu remarc amuzat modul absolut ingenios, malefic, plin de umor și aproape de necrezut cu care soarta aranjează uneori lucrurile – mă gândesc că va fi o reuniune de familie inedită la UPU – cuscri, mamă și tată-socru, ce mai încolo și încoace – lipsesc numai nașii, dar cine știe? – noaptea-i lungă (ferească Dumnezeu!).

Exact când începeam să ne cunoaștem mai bine – asistenta de serviciu și cu mine – se schimbă garda. Preluarea gărzii se desfășoară normal, iar noua „noastră” asistentă este o duduie de vreo 30 de ani, puternic machiată, cu niște unghii exagerat de lungi și “îmbrăcată” cu vreo jumătate de sticluță de parfum – „Cartier” (așa cum vom afla mai târziu din conversația cu o colegă) –  pentru că „Chanel no.5” era deja banal. Nu poți să nu remarci contrastul evident dintre situația pacienților, de fapt de întregul tablou descriptiv al unei camere de urgență tipică aflată în totală opoziție cu acest „cadru medical”. Nu vă gândiți acum că fac un proces de intenție, nu acesta este scopul meu – dar, în momentul când nea Fănel cel „mușcat” de viespe începe să urle smulgându-și branula și aruncând soluția salină, parcă răgetele asistentei către serviciul pază, brancardieri și către cine i-o mai veni în ajutor – se află în totală contradicție cu buzele ei excesiv de roșii, cu unghiile ei interminabile, chiar și cu șnurulețul chiloțelului care evident o deranja, doamna cadru medical manifestându-și dorința din 5 in 5 minute să se mângâie pe fund, rearanjându-și probabil fără succes de fiecare dată articolul vestimentar ultraintim – insensibilă dealtfel la noi, bolnavii aflați în cameră – dedublarea personalității în cazul acesteia depășind cu mult limitele normalului – cred dealtfel cu tărie că pentru ea, noi nici măcar nu eram percepuți ca oameni, ci simplu – „obiecte” care vor trebui cumva „rezolvate”; cum? deja nu mai contează…

Tocmai când credeam că nimic nu mă va mai surprinde, un nene aflat într-un colț al camerei și care a stat aproape nemișcat cel puțin din momentul venirii mele aici – traversează încăperea și mi se adresează cu cel mai natural și convingător ton din lume:

– Vrei să mergi cu mine?

– Unde? – întreb cu gura căscată.

– Să ne odihnim! Mă uit chiorâș la om și mă întâmpină 2 ochi blânzi și un zâmbet cald.

– Pe mine mă doare capul și amețesc și aștept o salvare să mă ducă la Săpoca (similar celebrului spital cu numarul 9🤤), continuă omul cu același ton normal. Vrăjit, aproape hipnotizat și epuizat de amalgamul de emoții, precum și de așteptatul de-o veșnicie..mai-mai că nu aș zice nu propunerii vericului. Refuz totuși politicos, iar nenea cu ochii blânzi se reîntoarce pe scaunul lui și nu-l mai părăsește decât la plecare, însoțit de un asistent. Îmi face discret cu mâna și după plecarea acestuia, nu știu de ce, dar parcă mi se ridică o greutate de pe umeri.

Deja mă simt cu mult mai bine și mă gândesc din ce în ce mai mult să plec și să nu mai aștept nici-un examen medical ulterior. Sunt rapid adus cu picioarele pe pământ de venirea rezultatelor, dar mai ales de interpretarea lor de către medicul de gardă: sunt fericitul posesor al unui frumos blocaj renal.

Acasă sunt primit cu drag de către toată lumea, iar maică’mea promite că se va ruga la toate mănăstirile sau locurile de cult pe care le va vizita – și va vorbi ea cu Doamne-Doamne să mă refac rapid. Copiii mă îmbrățișează cald – lucru pe care nu prea mi-l amintesc să se întâmple prea des. Surpriza totală vine din partea Cicioicei – de privit, mă privește la fel de acuzator – de parcă aș fi singurul vinovat pentru blocajul ăsta nenorocit (știe probabil femeia mai bine😀), însă rămân de-a dreptul șocat de cuvintele ei:

– Ți-am pregătit felul tău de mâncare preferat! Parcă ceva bun tot a ieșit (și) din experiența asta cu UPU!

Să ne citim cu bine!
Dacă ți-a plăcut – nu uita butonul de mai jos…un share e mare lucru
Please follow and like us:
error4
fb-share-icon20
Tweet 20
fb-share-icon20

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *