Rochița galbenă

     Notă relativ importantă😀: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

   Mi-ar trebui o groază de timp – și mai grav – din timpul vostru prețios😄 să pot rescrie perioada grozavă a liceului. Mă gândesc că orice epocă, petrecută în oricare liceu – sapă amintiri, lasă peceți indestructibile în sufletele noastre, ale tuturor.

        Pentru mine – perioada de început, de fapt premergătoare liceului a fost dezastruoasă. Dezamăgit de eșecul intrării la cel mai curtat liceu local – lovit de realitățile de-atunci – îmi amintesc de momentul în care am pășit prima oară în curtea „cimitirului (vesel al) tinereții mele”. Sunt multe întâmplări de care nu ne putem despărți vreodată. Pentru mine, spre exemplu, negarea contribuției valorice a unuia dintre clasicii literaturii noastre (ați ghicit care dintre ei? – tocmai cel cu amintirile 😁) într-o teză la lb. română, disciplină urmată cu unul dintre profesorii cu ambiții mărețe pe plan local – dealtfel bine conturat ca și profil uman (mărturie reprezintă și faptul că mi-a rămas zugrăvit în minte); spuneam că rebeliunea mea literară a fost dezamorsată cu tact de profesorul Roman lăsându-mă confuz și rușinat – printr-o banală schemă logică – de subțirimea „dovezilor” mele.

        Nu am cum să uit vreodată buchetul de sentimente, magia relațiilor create între noi, liceenii; nu pot uita desemenea primul sărut cu adevărat care mi-a dat aripi să pot zbura cât de sus pot, numai pentru a experimenta apoi căderea bruscă și contondentă. Am fost îndrăgostit – așa cum numai tinerii pot fi – pe rând, de colege mai mari, de fete de vârsta mea, de „puștoaice” cu caș la gură, am fost suficient de nebun să îmi declar dragostea unei profesoare (tinere laborante de fapt pe atunci) printr-o scrisoare (da! pe hârtie, apoi hârtia bine împachetată într-un plic timbrat și trimisă cu poșta română la destinație😉). Am un coș plin cu amintiri superbe, iar pe cele mai puțin plăcute sigur filtrul emoțional al memoriei noastre le face cumva mult mai ușor de acceptat, transformându-le odată cu trecerea timpului în amintiri – ce să vezi! – frumoase.

        Aș vrea numai să mă opresc pentru o clipă la momentul balului de final, moment readus în memorie recent de o reîntâlnire amicală după 2 decenii cu câțiva dintre supraviețuitorii holocaustului liceal😎. Iertați-mi cuvintele grele, poate aparent nepotrivite dar aș vrea numai să întăresc astfel ideea intensității cu care trăiam, visam, acționam, iubeam, respiram în perioada aceea – totul era definitiv, totul era ori la superlativ – ori invers, fiecare sentiment trăit ni se părea infinit. Îmi amintesc de toată tevatura creată cu prilejul marelui eveniment pentru noi – concursuri de dans, de miss/mister, o întreagă paletă de sentimente pe care fiecare dintre noi sunt convins că încerca să le gestioneze așa cum știa el/ea mai bine. Atunci am învățat una dintre cele mai importante lecții de cavalerism – când, după ce am dansat cu dna dirigintă – la finalul cântecului m-a luat de mână, m-a privit în ochi și mi-a spus:

– Sorin – reține un lucru foarte important – la finalul dansului, întotdeauna, dar întotdeauna să NU cumva să faci greșeala și să-ți părăsești partenera pe ringul de dans. O vei invita politicos să o conduci oriunde va voi EA.

Vă jur că din momentul acela nu a existat vreun dans de oricare fel ar fi el și în orice situație m-am aflat, în care să nu mă conduc după sfatul ăsta. Îmi amintesc spre exemplu de secretarul instituției noastre, un tinerel de care toate colegele noastre erau îndrăgostite – dar în special îmi amintesc de soția secretarului pentru care cealaltă jumătate a colegilor mei – de gen masculin, ar fi dat orice să fie în locul amicului secretar. Îmi inundă memoria culorile rochiilor fetelor, îmi amintesc perfect de promisiunea reciprocă pe care mi-am făcut-o cu una dintre cele mai bune prietene din liceu – Nicole; rememorez cu plăcere hotărârea fermă de a-mi lua inima în dinți s-o abordez (în sfârșit!) pe una dintre zeițele blonde cu o pereche de ochi înfricoșători de verzi – ale unei clase rivale – care îmi tot inunda cu umbra parfumului ei în ultimul timp nopțile – invadându-mi autoritar visele; mă amuză și acum bagheta largă de epitete cu care ne mângâiam reciproc noi, băieții (mult mai decente parcă cu ceea ce auzim involuntar astăzi😊).

        Și îmi mai amintesc un lucru – îmi amintesc momentul când „No women, no cry” al lui Bob Marley a devenit unul dintre song-urile mele preferate. Printre nesfârșitele toalete colorate în tot spectrul curcubeului zăresc la un moment dat o rochiță galbenă și niște ciorapi negri, lungi până după genunchi cu ai căror stăpână îmi intersectez la un moment dat privirea. O domnișoară înaltă, cu părul scurt și cu un zâmbet pe care l-am recunoscut numai 2 decenii mai târziu la Robin Wright în „House of Cards”😉 privea cumva condescendent întreaga procesiune. Sunt lovit de trăsnet și mă uit pierdut în urma pantofilor misterioasei domnișoare. Încerc să întreb în stânga mea cine oare este duduița dar ghicindu-mi probabil întrebarea nerostită din privire îmi răspunde o colegă rapid:

– Las-o baltă, înnamoratule! E fata dnei Soare… Înghit în sec și răspund cu jumătate de gură:

– Așa, și? Doar nu mă gândeam la nimic rău, plus că nu intenționez tocmai acum să mă apuc serios să aprofundez „chimia”! Dar nu cred nici eu ce spun..Mă ridic de pe scaun și mă îndrept hipnotizat către locul în care se afla rochița galbenă neștiind nici eu prea bine ce voi face. Știam numai că trebuie să vorbesc cu EA. Și deodată se revarsă în difuzoare acordurile magice, vocea inconfundabilă a lui B. Marley. Îndoi o mână la spate, iar cealaltă o întind ceremonios rochiței galbene:

– Dansați, domnișoară? întreb șoptit. Zâmbetul abia schițat, în colțul gurii și vag ironic îmi răspunde neașteptat de cald.

– Cu plăcere, domnule! Îmi întinde delicat brațul și se ridică sprinten de pe scaun în timp ce eu mă rog la toți zeii Olimpului să nu îmi simtă emoțiile care sigur se revarsă ca un curent electric din mâna mea către mâna ei. Ajungem în mijlocul ringului și parcă nimic nu mai aud decât vocea lui Marley. Timpul se oprește în loc iar eu sunt amețit de ochii și de zâmbetul rochiței galbene. Gura îmi este uscată, iar – ca niciodată – nu reușesc să îngaim nimic. Simt cum timpul trece foarte greu, la fel cum mă tem că totul s-a petrecut într-o clipă. Bob cântă parcă de la începutul timpului. Mă tem că parfumul domnișoarei nu este decât o invenție malefică a mamei ei – profesoara de chimie Soare – un compus chimic rafinat prin care reușește să subjuge total voința mea…

– Îți place reggae? Crezi în versurile astea ale lui Marley? – aud ca prin vis. ”Hmmm…Auzi – dacă cred asta? Păi..trăiesc asta” – mă gândesc pierdut. Încerc să răspund ceva, altfel va crede că sunt un biet idiot iar sclipirea pe care a observat-o probabil în ochii mei și a făcut-o să-mi ofere brațul cu atâta convingere – să dispară cu totul.

– Eu sigur voi plânge mâine dacă nu te voi reîntâlni… răstălmăcesc eu tâlcul versurilor și mă uit pentru prima oară cu adevărat în ochii semideschiși ai domnișoarei în rochiță galbenă. Dă capul pe spate izbucnind în râs și îmi răspunde neutru:

– Ești dulce! – apoi mă sărută exact în colțul drept al gurii, mă ia de mână și o urmăresc în transă cum pășește în fața mea conducându-mă spre locul aflat lângă mama ei. Se așează cu grație netezindu-și cu grijă faldurile rochiței și îmi mulțumește cu același zâmbet binecunoscut pentru…dar nici eu nu îmi mai aduc aminte pentru ce. Sunt chemat urgent la masa colegilor mei pentru nu știu ce eveniment important ce urmează să aibă loc curând dar sunt încă sub vraja culorii galbene. Încerc mai târziu să găsesc purtătoarea celei mai frumoase rochițe de bal de culoare galbenă – dar în zadar.


Realizez abia mai târziu că așa a fost să fie – multe lucruri uităm sau efectiv ne sunt cumva pitite într-un colț de memorie – așa cum altele nu pot sta niciodată îndosariate și ies la iveală atunci când privim un film, recunoaștem un parfum, ascultăm un cântec sau admirăm o…rochiță galbenă.

Să ne citim cu bine!
Dacă ți-a plăcut – nu uita butonul de mai jos…un share e mare lucru
Please follow and like us:
error4
fb-share-icon20
Tweet 20
fb-share-icon20

12 Comments

  • De multe ori chiar si o adiere de vant ma face sa ma rup de prezent fiind nevoit sa ma bucur de trecut (amintiri) 🙂

    • Foarte potrivite cuvinte…Traim periculos!:) Amintirile de obicei sunt insotite de nostalgie, iar nostalgia este sora buna cu tristetea. Sau e doar o verisoara?

  • Ești un fenomen! Am intrat în atmosfera acelor ani cu povestea ta. Mult succes in continuare! Cu siguranță vei face din scris o carieră.

    • Inca odata..multumesc! Probabil voi alterna in continuare povestirile vesele cu cele nostalgice pana va iesi un gem dulce-acrisor 🙂

  • Nostalgia e…,,regasirea de sine a eternitatii din noi”.
    Dincolo de toate,e minunat cum reusesti sa extragi din sertarele sufletului si sa impletesti momentele nostalgice si cele vesele!

    • Foarte frumoase cuvinte…mă copleșesc și în același timp mă obligă constanța cu care îmi ești alături! Mulțumesc din cel mai ascuns sertar al sufletului meu!

    • And i’m mesmerized! You read in romanian and yet you wrote me in english… Thank you for the kind words – it means a lot to me!

  • Simply want to say your article is as surprising. The clearness to your publish is just great and that i could suppose you’re an expert in this subject. Well together with your permission let me to clutch your RSS feed to stay updated with approaching post. Thanks one million and please continue the enjoyable work.

  • you’re in reality a just right webmaster. The site loading speed is incredible. It sort of feels that you’re doing any distinctive trick. Also, The contents are masterwork. you have performed a fantastic task on this matter!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *