Scrisoarea

  Notă relativ importantă😀: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

– Ești atentă la noi sau ești iarăși plecată pe Venus?

Tresar de parcă sunt friptă și întorc capul către vocea stridentă și autoritară care îmi solicită atenția.

– Sunt aici, Denisa.. – răspund cât pot de repede dar neconvingător cred – atunci când ridic privirea către fața încruntată a colegei – a șefei noastre din clasa a VI-a E.

– Tu vei fi cea care te vei duce la părinții lui și le vei da scrisoarea noastră, bine? Mă uit uimită la fețele fetelor care mă privesc și scutur din cap speriată:

– Dar de ce tocmai eu? Poate altcineva…de fapt voiam să vă spun, poate nu ar trebui să facem asta. Mi se pare nepotrivit și nu știm cum vor reacționa ai lui..

– Locuiești aproape de casa lui și dealtfel mama sa te cunoaște mult mai bine. În rest – de ce trebuie să-ți reamintesc că și cu tine s-a purtat nepotrivit? Chiar zilele trecute mi-a spus Tatiana că l-a văzut trăgându-te de păr!

E o prostie și îmi aduc vag aminte de modul cum m-a făcut atentă trăgându-mi codița. Zâmbesc amintindu-mi că tocmai terminasem să-i copiez tema la mate și i-am mulțumit, iar nesuferitul ăsta nu a făcut altceva decât să roșească și să înceapă să se bâlbâie, numai ca mai târziu, nefiind atentă, să mă tragă de păr. M-am întors să-l pleznesc și m-a oprit zâmbetul lui tâmpit afișat pe față, de parcă ar fi trebuit cumva să-i mulțumesc pentru asta. Mă întreb uneori cum naiba e să fii băiat? Cum poți fi mereu atât de tăntălău, permanent neatent, cu o claie de păr nearanjat în cap și totuși să reușești în același timp să rezolvi cu atâta ușurință complicatele astea de exerciții la mate. Offf..și totul a pornit de la Startran, profa noastră de mate. Sorin, pentru că despre el este vorba, îmi este coleg de bancă și a intrat în centrul atenției noastre recent, când am asistat la o oră obligatorie de educație civică și socialistă împreună cu toate colegele noastre – ținută în lipsa dirigintei noastre – de către domnișoara Startran, profesoara noastră de matematică. Cât de mult invidiam în acele momente băieții care probabil erau afară liberi, profitând de lipsa dirigintei noastre și probabil pierzându-și timpul aiurea jucând fotbal pe terenul de sport. Domnișoara Startran, fire flegmatică și cu un aer de o permanentă plictiseală ne citea dintr-o carte probabil împrumutată de la biblioteca cancelariei. Priveam pierdută prin geamurile clasei și ascultam ca un ecou cântecul cocoșilor și ciondăneala găinilor din curțile caselor aflate în apropierea școlii. Mă durea capul îngrozitor și eram nervoasă pe oricine – pe ora asta nesfârșită de educație (degeaba😄), pe profa asta de mate, pe toți nesuferiții de băieți în frunte cu Sorin și zâmbetul lui, cu privirile lui furișe, cu tot.

Sunt adusă la realitate de zgomotul soneriei și mă pregătesc să plec afară când sunt reținută de Denisa:

– Știm ce trebuie să facem!  Mă uit la ea mirată și o întreb despre ce este vorba.

– Ne-a dat involuntar o idee Startran… și începe să citeze de pe un carnețel:

Elementele nepotrivite trebuie aduse pe calea cea bună prin orice fel de metode. Mai întâi trebuiesc înștiințați părinții…

– Dar despre ce vorbești acolo? – o întreb stupefiată.

– Sssssst, ne întâlnim mâine după ore aici! – și mă lasă efectiv fără nici-o replică.

Comitetul de urgență al clasei este format din 4 fete, în frunte cu Denisa – șefa autoritară a grupului nostru.

– Prin urmare să recitim… – reia hotărâtă Denisa cuvântul. – Mihaela citește tare și clar! Colega mea se uita peste notițe și începe:

– Stimați părinți ai elevului Sorin N., din clasa a VI-a E, vă aducem la cunoștință faptul că, tovarășul comandant de grupă din cadrul colectivului nostru de pionieri – fiul dumneavoastră – are un comportament total nepotrivit cu funcția importantă…

– Să-i scrii și de faptul că mi-a mâncat pachețelul cu mâncare săptămâna trecută, Mihaela! – auzim vocea subțire a Ionelei. Denisa o fulgeră nervoasă cu privirea pentru întrerupere și o pune rapid la punct:

– Am scris tot, Ionela! Nu ești atentă deloc…mă întreb ce ar trebui să facem în privința asta? – și se uită amenințător în ochii speriați ai colegei noastre. Ridic timid mâna:

– Totuși nu credeți că e o idee nepotrivită? Ce va spune mama lui? Oare îl va pedepsi? Cum o va face? Sunt rapid lămurită:

– Nu are sens să mai discutăm. S-a votat în comitetul nostru și vom trimite scrisoarea, iar tu – Luminița vei fi cea care i-o vei duce părinților lui.

– Dar… – încep, însă sunt oprită de privirea tăioasă a colegei mele.

Știam că nesuferitul ăsta de Sorin va întârzia cel puțin vreo 2 ore – băieții aveau campionat de fotbal între clase. Mi-a devenit deodată antipatic și mă gândeam din ce în ce mai mult că e o idee bună scrisoarea asta și poate îl va face să nu mai fie atât de, atât de…dar nu găseam în minte deloc cum…Drumul spre casă mi s-a părut atât de scurt și aproape inconștient am ocolit cât am putut de mult, întârziind parcă momentul în care voi suna la ușa lui Sorin. Îmi auzeam bătăile inimii și parcă – cu cât mă apropiam de locuința colegului meu – cu atât bătăile inimii mele se întețeau…Blestemata asta de inimă, cu tot cu suflul ei sistolic. Dar de ce naiba mi-am amintit tocmai de asta? De ce îmi amintesc numai de momentele când îmi aducea temele atunci când eram bolnavă și lipseam, iar mama îl îndopa cu dulceața ei de gutui? Zâmbesc gândului numai pentru a mă încrunta din nou. Până la urmă și-o merită! E un nesuferit, mă exasperează cu toată energia lui, mă privește ciudat de la o vreme încoace…păcat, pentru că are un zâmbet frumos. Dar asta nu înseamnă nimic! E un netot! Învălmășeala asta de gânduri m-a însoțit până la ușa apartamentului. Sun repede parcă speriată de faptul că mă voi răzgândi, întorcându-mă și fugind mâncând pământul. Mi se pare că nu aud nimic și tocmai mă pregăteam să plec ușurată – când îmi deschide ușa mama lui Sorin – cu un zâmbet larg:

– Bună ziua.. – încep pierdută.

– Bună, Luminița! Intră, te rog! Mă bucur să te văd! Doamne, cât de mare și cât de frumoasă ești! Când ați crescut atât de mari? Îl cauți pe Sorin? Mă tem că iar pierde timpul cu fotbalul..Nu vrei o plăcintă cu dovleac? Acum am scos-o din cuptor! Ai tăi ce mai fac? – ascult împietrită și abia răspund, mai mult ghicindu-mi răspunsurile mama colegului meu și mă trezesc cu o felie de plăcintă într-o mâna și cu un șervețel colorat în cealaltă. Înghit în sec, las plăcinta jos, păstrând totuși șervețelul și îi înmânez scrisoarea femeii:

– Știți, noi ne-am hotărât să vă scriem despre Sorin…Comitetul de fete al clasei noastre, de fapt, continui bâlbâindu-mă. Femeia din fața mea mă ia de mână și mă privește atent.

– S-a întâmplat ceva la școală?

– Nu…de fapt – da! Mai bine citiți singură! Mă ridic brusc în picioare, mulțumesc pentru plăcintă și ies repede pe ușă ținând strâns în mână șervețelul colorat pe care abia când am ajuns acasă mi-am dat seama că încă îl țin în pumnul strâns.

Acasă, mama observă ceva schimbat pe fața mea și vrea să mă descoasă dar e oprită de tata care intuiește, așa cum numai el obișnuia întotdeauna  – că nu vreau decât să fiu lăsată în pace, fără să mă întrebe nimeni, nimic. Aș fi vrut să plâng dar nici lucrul ăsta nu pot. Îl urăsc pe nesuferitul ăsta de Sorin și pe toți băieții din lumea asta întreagă.

        Oricât am încercat a doua zi să citesc pe chipul colegului meu ceva cu privire la ce o fi îndurat acasă din cauza scrisorii mele – nu am reușit. Din ziua aceea mi-a fost întotdeauna atât de dificil să-i regăsesc iarăși zâmbetul lui tâmp, zâmbet parcă înlocuit de un rânjet mai mereu ironic – cu mult mai nesuferit. Offff – mulțumesc, Doamne – sunt fată!!

Să ne citim cu bine!
Dacă ți-a plăcut – nu uita butonul de mai jos…un share e mare lucru
Please follow and like us:
error4
fb-share-icon20
Tweet 20
fb-share-icon20

1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *