Armata – începutul

  Notă relativ importantă😀: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Cum se spunea cu ceva timp în urmă? Cum că nu ești bărbat până nu ai făcut armata…Ei bine niciodată nu m-a atras să încerc definirea, modelarea mea ca și bărbat prin efectuarea stagiului militar (obligatoriu dealtfel „în vremea mea”).

Astfel că, împreună cu un prieten bun ne făceam griji pe la sfârșitul anilor ’90 cum să fentăm înrolarea/încorporarea alături de vajnicii noștri apărători de neam și glie. Nu vreau să fiu greșit înțeles: consider acum, mai mult ca oricând că efectuarea unei perioade determinate de timp a unui stagiu militar pentru tineri – în special în zilele noastre, în condițiile actuale – nu poate reprezenta decât un plus pentru modelarea, disciplinarea – dacă vreți, a tinerelor suflete. Ne îngrozea în schimb poveștile celor care „terminaseră” armata cu umilințele nesfârșite, cu ordinele absurde, cu mințile înguste…în sfârșit, probabil cunoașteți și voi poveștile spuse de părinții, frații mai mari sau mai mici care au fost înrolați în armata română la un moment dat. Astfel, ne storceam creierașii cum să facem să ne „învârtim” de câte o adeverință de pe la vreo “postliceală” ceva pentru amânarea cât puteam de mult a înrolării.

Terminasem facultatea și împreună cu amicul meu Morales, un maur (după înfățișare) autohton cu sânge de turc și temperament latin ne încurajam reciproc în fața unei beri reci într-una dintre cele mai friguroase zile ale lunii ianuarie.

– Îți spun ceva, Sorele dar nu șoptești nimic, nimănui până nu se rezolvă definitiv: am scăpat de armată..! – îmi spune pe un ton misterios, binecunoscut dealtfel. Renunț să îi cer lămuriri neluând în seamă prea mult siguranța lui afișată.

– Da, știu! Rezolvăm cum am rezolvat și cu excursia la mare cu studenta ta la (para)psihologie… – spun eu pe un ton ironico-amărui. Mălina, fosta prietenă a lui Morales ne mâncase efectiv ficățeii cu o vară înainte cuprinsă brusc de un avânt organizatorico-fascist prin care i-a interzis amicului meu în totalitate consumarea oricărei forme de băutură fie ea alcoolică sau nu, excepție făcând banala apă plată servită la temperatura camerei (dar iarăși mă îndepărtez de subiect, iar asta e cu totul altă poveste, pe care o voi spune cu altă ocazie – sau nu😊). Înlătură cu mâna parcă imaginea studentei și continuă sigur pe el:

– Știi că am un unchi colonel în SRI?

– Așa, și?

– Cum și? E rezolvată! A vorbit tata aseară și i-a spus de “situația” noastră – da, norocosule – a noastră – iar mâine când ne ducem la ăia pentru încorporare totul va fi rezolvat…e o formalitate, crede-mă! Așa că nu știu pentru ce dracu mai stai lângă mine și nu te evapori ca să reapari rapid cu încă 2 beri! Convins pe jumătate dar molipsit de siguranța lui comand berile cu sufletul un pic mai liniștit.

Acasă îi povestesc lui taică’miu și îmi confirmă că a vorbit întradevăr cu tatăl lui Morales și „treaba e rezolvată”.

– Dar stai un pic – tu parcă voiai să fac armata! Cum de te-ai răzgândit? – îl întreb mirat.

– Armata o faci pentru că vrei, nu pentru că ești nevoit! – îmi închide tata gura cu vorbele astea înțelepte. Convins pe deplin adorm ceea ce se va dovedi ultimul meu somn adânc, liniștit și fără griji mult timp de-atunci înainte.

Mă întâlnesc cu Morales în fața comisariatului și intrăm cu inima ușoară în curtea instituției unde suntem înconjurați de vreo 100 de alți tineri dornici (sau nu) de-a fi „făcuți” bărbați (și) cu ajutorul armatei. Toți încrezători, toți tineri, numai câțiva dintre noi depășind 20 de ani dar cu toții atât de inconștient de inocenți. Suntem înghesuiți într-o sală insuficient de mare cât să ne cuprindă pe toți și urmăm etapele unei încorporări cuprinzând aici și un examen fizic mai mult „de formă”, un examen psihologic banal etc. Trebuie să spun că mare parte a timpului ne-a doborât așteptarea asta, plictiseala de a-ți aștepta rândul. Într-un final suntem strânși laolaltă în sala aia neîncăpătoare și intră un plutonier major mic de statură, urmat îndeaproape de cel ce vom afla ulterior că este colonelul Tudose, omul care va decide sorțile tuturor celor aflați în încăpere.

– Dreeepți! – urlă deodată sergentul bondoc. Înlemnim cu toții, iar cei aflați pe scaune sar ca din arc în picioare. Pentru prima oară simțim un fior rece pe șira spinării.

– Domnule plutonier, nu e cazul…sunt niște civili, mai mult decât atât – sunt doar niște copii, vorbește tărăgănat cu o voce abia auzită colonelul. Vă rog să mă credeți că puteam să ne auzim bătăile propriilor inimi în momentele alea.

– Așadar să începem să ne cunoaștem mai bine – Armonie Nicușor?!

Ridică mâna un băiețaș blonduț și subțirel:

– Eu sunt! Plutonierul plutește până la el și îi urlă în față:

– Se răspunde: Prezent, să trăiți! – Nicușor mai are puțin și izbucnește în plâns.

– Ia spune, Nicușor de unde ești?

– Din sat Căldărăști…să trăiți! – continuă nesigur Nicușor inspirat de privirea ucigătoare a plutonierului.

– Îți place țara noastră, Nicușor? – întreabă colonelul fără să ridice privirea din hârtiile aflate în fața lui; apoi continuă fără să aștepte răspunsul lui Nicușor:

– Îți vei apăra patria și îți vei face datoria de ostaș mândru al Armatei Române la Sighetul Marmației – UM 015421. Ne uităm cu milă la soldat Armonie și ne întrebăm ce-o fi în sufletul amărâtului.

– E departe de Căldărăști, dom’colonel? Izbucnim în râs dar suntem opriți brusc de privirea colonelului care îi răspunde cu aceeași voce tărăgănată:

– Foarte aproape, soldat Armonie! Se află la fel de aproape de inima mea Sighetul Marmației cum este Căldărăștiul pentru tine, cum va fi fiecare punct al țărișoarei noastre apropiat fiecăruia dintre voi!

Vorbele lui ne intră în sânge și înghițim în sec uitându-ne speriați unii la ceilalți. Afară se aude urlând lugubru un câine și brusc mi se face dor de casă, de ai mei de parcă am fost plecat de-o veșnicie😏. Colonelul își urmează imperturbabil lista din față și ne vine rândul și nouă aflând că suntem repartizați la necunoscuta de noi (încă) UM 02238 Chitila – unitate de elită a armatei române. Sunt liniștit cu ochii de către Morales și aștept cu nerăbdare să plecăm odată din sala aia unde parcă aerul devenise toxic.

Afară ne sfătuim de zor și decidem de comun acord să cerem o audiență la domnul colonel Tudose unde ar fi urmat să-i explicam că noi suntem nepoții celebrului colonel SRI Dumitrache și că la mijloc trebuie să fie o confuzie. Înăuntru, în spatele unui birou imens de lemn masiv, eșuat într-un fotoliu uriaș ne privea condescendent și îndatoritor colonelul Tudose.

– Stiți, noi suntem… – începe timid Morales dar este oprit cu un gest de colonel.

– Știu, știu – voi sunteți Dan și Sorin – am auzit atâtea lucruri bune despre voi. Nu vă faceți probleme – am vorbit cu unchiul vostru și totul este în regulă.

– Fumați? – și ne întinde pachetul de țigări așteptând politicos să luăm câte o țigară, apoi aprinzându-ni-le ceremonios. Fumăm ca 3 vechi prieteni și preț de vreo jumătate de oră vorbim deschis despre fotbal, despre fete, despre orice. La final ne întinde un plic și ne spune să îl deschidem acasă și să îl citim. Plecăm încrezători și uimiți de cât de treabă pot fi „coloneii ăștia” din armată și cât de neînțeleși sunt ei uneori percepuți.

        Ne oprim la prima cârciumă și sărbătorim veseli reușita noastră deschizând ceremonios plicurile și uitându-ne cu ochii împăienjeniți la foaia noastră de drum cu instrucțiunile minime privind traseul și data când ne vom prezenta la UM 02238 Chitila…Ne imaginăm și aproape auzim râsetele taților noștri mândri nevoie mare de felul cum „ne-au aranjat” programul pentru următoarele 6 luni. Doamne..și ce fel de luni! Dar asta este o altă poveste…

    Să ne citim cu bine!
Dacă ți-a plăcut – nu uita butonul de mai jos…un share e mare lucru

Please follow and like us:
error4
fb-share-icon20
Tweet 20
fb-share-icon20

3 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *