Alergând printre morminte cu Putinel

  Notă relativ importantă😀: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Din pe viață întipărite în memorie întâmplări savuroase cu amicul meu Putinel, una mi-a rămas efectiv tatuată pe retină datorită împrejurărilor cu totul deosebite. Cum am remarcat de nenumărate ori în timp – umorul, situațiile cele mai neașteptate se ivesc în momente în care zâmbetul, fie el și involuntar îți este greu să crezi că poate să apară. O astfel de situație o reprezintă și înmormântările, care alături de nunți pentru noi, românii reprezintă un izvor nesfârșit de obiceiuri, tradiții, excese de orice fel.

Acum cu ceva timp in urma s-a întâmplat un eveniment nefericit în viața unui fost big shot al industriei locale și anume – moartea mamei fostului director Mocanu. Agitație imensă în marea noastră familie metalurgică, amicul Putinel și cu mine fiind indrituiți de către șefii noștri cu comandarea unei jerbe funerare, precum și cu supravegherea ca toate lucrurile ce țin de bunul mers al procesiunii mortuare să se desfășoare fără probleme. Am instruit cum puteam mai bine câțiva oameni care au fost de acord sa ajute cum pot sprijinind logisitic tot ce ține de mulțimea de lucruri care sunt legate de o înmormântare – ce mai încolo și încoace – aveam totul pregătit: oameni care duc crucea, steagul, cei care poartă sicriul, oameni care supraveghează groparii (!), șoferi numiți pentru microbuzele care transportă oamenii..în fine ne gândeam noi că acoperisem totul.

Totul pregătit cu minuțiozitate de către noi cu o zi înainte de înmormântare. Buuun..a rămas să mergem împreună să luăm jerba comandată. Ajungem în timp util, coborâm din mașină și sunt apucat de mână de Putinel care îmi spune pe un ton serios:

– Sorinele urăsc înmormântările și mă cunoști – sunt un suflet milos și trebuie să-mi trag sufletul la vecinii florarilor ăstora…Mă uit împrejur și nu înțeleg despre ce vecini vorbește. Îmi face semn să îl urmez și intrăm într-o cârciumă aflată vis-a-vis de florărie. Comandă pe un ton sigur 2 beri.

– Dar sunt cu mașina..în plus nu beau la ora asta!

– Te-a întrebat cineva ceva? Adu-i un suc, Cristina! Și adu-mi vreo 6 mititei! Tu vrei ceva? Nu așteaptă răspunsul meu și continuă imperturbabil:

– Adu-i și lui ăsta micu’ numai 2 mititei că văd că a început să se îngrașe deja! Nțțț-nțțț-nțțț-nțțț..continuă dând din cap dezaprobator uitându-se la silueta mea.

– Nu-i bine, Sorinele! băiat tânăr, ia uită-te la mine – și își suge burta sugestiv cu intenția de a-mi demonstra suplețea lui corporală. Ridică prima halbă spunând:

– Dumnezeu s-o ierte! și rade prima bere, râgâind politicos apoi pe un ton scăzut😁. Îi reamintesc că e bine să ne mișcăm rapid pentru că ar fi dezastru nuclear să întârziem dar mă liniștește rapid spunându- mi că este timp suficient. După ce a reușit să-și revină cu cele doua beri și cu micii aferenți a mai comandat una sută de coniac autohton pentru recăpătarea puterilor (și a curajului) si consolidat și înarmat “sentimental” suficient a decis în cele din urmă să mă urmeze la mașină. Pornim îndată și ajungem într-un final apoteotic la cimitir – în mijlocul căruia se afla dealtfel și biserica. Ne uităm îngrijorați și observăm că procesiunea se îndreaptă deja către un loc din cimitir. Putinel o ia hotărât în față reproșându-mi peste umăr:

– Ți-am spus să ne grăbim..m-ai înnebunit cu mititeii tăi!

Ajungem într-un suflet, coborâm privirile și ascultăm spășiți cuvintele părintelui. Auzim deodată un pssst de la vreo 50 de metri stânga și ne holbăm neîncrezători la colegii noștri care ne fac disperați semne din fața bisericii. Ridicăm privirea împrejur, înșfăcăm coroana și o tulim sub privirile oamenilor lăsându-i perplecși cu mortul lor.

Ajungem în biserică exact la timp pentru a ne lua rămas bun de la mortul „nostru” și observ îngrijorat cum amicului Putinel i se aduce ceva la cunoștință pe un ton agitat de către șeful nostru, directorul Mihai. Putinel revine la mine și îmi pune mâna pe umeri spunându-mi pe un ton mieros:

– Ți-a pus Dumnezeu mâna în cap, Sorinele! Ai un prosop și o batistă garantat..Nu are cine să ducă capacul sicriului și știi cum sunt eu, suflet măreț – m-am gândit imediat la tine, norocosule! Înghit în sec, mă uit în spate și găsesc rapid un alt „norocos” pentru sarcina asta lugubră – nu mă dau în lături de la sarcini de genul ăsta dar dacă pot să le evit, o fac bucuros. Îl iau de-o aripă pe Putinel și răbufnesc de-adreptul la adresa lui și a directorului Mihai, precum și a deciziilor acestuia din urmă cu privire la lucruri care ar fi trebuit dealtfel să aparțină exclusiv familiei defunctei. Putinel mă aprobă cu fervoare și mă întrerupe aparent fără vreo legătură:

– Auzi, știi cumva unde are loc pomana?

Ajungem extenuați la restaurantul unde are loc pomana și pioși nevoie-mare așteptăm cuminți să ne binecuvânteze mesele părintele. La masa noastră era prezent și dl. Mihai, Putinel nescăpând nici-o ocazie în care să nu îi umple îndatoritor paharul cu..orice. Mâncăm respectuoși și observ îngrijorat pe sub sprâncene cum fața amicului meu devine din ce în ce mai roșie; remarc deasemenea și modul din ce în ce mai familial cu care vorbea cu șeful nostru. Îi fac semn discret – degeaba. Ajung până la adevărate lovituri de picioare pe sub masă – eșec total! Putinel își luase viteză și onora cum nu se mai poate mai bine sufletul celei plecate dintre noi cum știa el mai bine: vorbea accelerat, spunând bancuri și râzând în hohote.

Dl. Mihai mă privea acuzator de peste masă – sau cel puțin așa îmi închipuiam eu – de parcă eram vinovatul principal pentru buna-dispoziție a amicului meu. Îngaim prostește:

– A fost o înmormântare frumoasă.. Modul în care v-ați ocupat de întreaga procesiune a fost remarcabil – continui cu pupincureala. Și deodată aud tunând:

– Știi ceva, dom’ Mitică? întreabă Putinel pe directorul Mihai.

– Să știi că băiatul ăsta are dreptate – ce naiba dădeai atâtea indicații prețioase tuturor p’acolo? Dumnezeu s-o ierte pe bătrână dar știi câte zile fripte ne-a făcut tuturor Mocanu cât timp a fost directorul nostru.

Mă înnec și tușesc să-mi arunc plămânii afară și nu altceva, apoi mă scuz și mă ridic îndreptându-mă către baie, totuși auzind ca niște ace înfipte în urechi cum continuă jovial Putinel:

– Zi tu, Sorinele! N-am dreptate?

Să ne citim cu bine!
Dacă ți-a plăcut – nu uita butonul de mai jos…un share e mare lucru
Please follow and like us:
error4
fb-share-icon20
Tweet 20
fb-share-icon20

8 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *